valoare versus cost

Cred că fiecare are momente de bilanț, în care încearcă să evalueze ce a fost bine și ce nu, să înțeleagă rostul eșecului, să decidă asupra viitorului. Vorbesc despre bilanțurile care apar la încheierea unei perioade din viață. Eu, până astăzi, n-am avut astfel de momente, deși viața m-a pus deseori în fața câte unui capitol ce tocmai se încheia. N-am analizat nimic, am lasat viața să meargă mai departe, încrezator în nu știu ce destin. Am chiulit tocmai de la principala lecție pe care ne-o dă viața contra unor costuri nu tocmai mari, de a învața din eșecuri. Am crezut că este suficient să adaptez viața unui model simplificat, uneori atât de simplificat încât îl reduceam la absurd. 

Fiecare lecție pe care ți-o da viața costă,  cu cât lecțiile sunt mai importante plata  e mai grea și se face întotdeauna , în ciuda sintagmei că viața e o curvă, în timpul sau la terminarea lecției, niciodată înainte, pentru a nu avea posibilitatea de a te sustrage de la lecție, dar nici să plătești ceva ce nu ai căpătat. La urma urmei este un târg, o afacere win-win, tu achiți ceva ce ar trebui să înveți, să îți folosească, viața își ia plata.

Ce se intimpla când plătești o lecție din care nu ai învățat nimic? Este o șansă ratată. Este ca și cum ai cumparat ceva, ai platit la casă și pleci fără să iei acel ceva pe care l-ai platit. Costul l-ai suportat, însă trebuie sa o iei de la capăt, cauți din nou acel ceva, îl găsești, îl achiți și îl iei de data asta cu tine, nu-l mai uiți pe tejghea. Vezi? Iar simplific totul. În realitate modelul este mai complicat, costurile îmbracă forme diferite, se adaugă nuanțe diferite. Dar las așa, la nivelul meu superficial de analiză, poate mă va ajuta de data asta, încă nu știu.

Când iei o lecție de la viață e ca atunci când înveți să înoți. Ori te arunci în apă și vezi apoi ce faci, dai instinctiv din mâini și din picioare până când mișcările se sincronizează și începi să faci fața tendinței apei de a îmbrățișa adânc orice neinițiat ce pătrunde în universul ei, ori pornești timid, de la apă mică, cu colacelul în jurul taliei și casca menită să-ți protejeze freza geluită, cu mamica pe malul apei sau, mai grav, soțul sau dupa caz soția, având în mâini aparatul foto menit să imortalizeze progresul. Costurile sunt cam aceleași, măsurate în cantitatea de apă pe care ai înghițit-o, dar în primul caz faci plata pe loc, în cel de-al doilea plătești în rate, pe perioada întregului curs de autoinițiere. Până la urma înveți să înoți, înghiți aceași cantitate de apă, dar cu masura cu care avansezi în însușirea lecției. Aici e vorba însă despre costurile personale în schimbul beneficiilor, un fel de dat cu o mână, luat cu cealaltă.

Ce te faci când lecția pe care ai căpătat-o de la viață are costuri pe care trebuie să le plătească și altcineva pe lângă tine, deși învățătura îți este dedicată? Cum trebuie să procedezi pentru ca doar tu să fii expus plății? Când trebuie să stai și să te gândești la riscuri, înainte de, în timp ce, sau post-factum, cand totul are doar valoare de exponat din muzeul inocenței  sau, mai grav, al indiferenței tale. Cum să previi, cum să anticipezi costurile care îți sunt netransparente la început și care cresc ca un val seismic când  se produce criza? Pentru că vorbesc doar de costuri, nu de beneficii, costurile sunt acelea care însoțesc și dau dimensiune eșecului. Costurile sunt plățile pe care le achiți greu, în monede diferite, de la regrete, la ruinarea unui univers din tine sau din jurul tau. Sunt costuri amare, pe care le uiți greu, dar pot fi costuri pe care le plătești toată viața. Uneori  chiar cu prețul vieții. Și mult mai îngrozitor, cum trebuie gestionată situația în care costurile la care ai expus pe cel de lângă tine nu aduc și valoarea estimată? Când primește doar o uriașa decepție în schimbul unui preț cumplit si nemeritat. Ce-i poți oferi in compensare? Ce poate compensa o decepție uriașă?

Toată viața m-am strecurat printre decepții asa cum fac schiorii la slalomul special, lovindu-mă de decepțiile jalon ușor, cu umărul sau cu mâna protejată de manușă, mărind astfel viteza cu care mă îndepărtam de ele. Nu m-am gândit niciodată la decepțiile pe care eu le-am provocat altora, pentru că a trebuit să suport sau să îmi asum costuri mici, oricum mai mici decât ar fi fost meritat sa plătesc. Am achitat cu regrete, unele îndreptate spre mine, mai rar îndreptate spre cel de lângă mine. Niciodată până acum nu am simțit asupra mea povara costului decepției pe care eu am produs-o. De ce? Nu știu. Poate egoismul, poate modul în care credeam că trebuie sa simplific orice proces al vieții, doar la esență, și aceea greșit identificată.

A venit însă ziua în care am simțit că am oferit doar o uriașă decepție plătită de celălalt cu costuri cumplite. Nu  este o poveste, nici măcar o încercare de justificare, este numai o piatra de hotar pe care o ridic astăzi doar cu scopul de a avea un loc în care să mă întorc mereu, ori de cate ori nevoia meschină de împăcare cu propriile mele greșeli se va face iar auzită în mine. Să nu uit niciodată, să nu repet niciodată greșeala. Este un fel de altar în fața căruia voi veni nu pentru a-mi găsi împăcarea, ci pentru a o alunga, pentru a-mi readuce povara plății pe care mi-o asum. Nu știu cui îi va mai ajuta, dar este nedrept să primesc uitarea în schimbul suferinței altuia.

Toată viața am crezut că propriile decepții sunt costurile eșecurilor mele, ale opțiunilor greșite. Și am crezut că este prețul maxim, am vrut să scriu suprem, dar nu aș fi fost nimic altceva decât un ipocrit. Nu am avut costuri mari, le-am dat eu dimensiuni dramatice. Acum îmi dau seama că dimensiunile reale ale costurilor apar dureros de vii doar atunci când realizez dimensiunea decepției provocată de mine celorlalți.

Simt acum că sunt răstignit între două dureri care mă sfâșie, durerea decepției provocate de mine și durerea costului plătit de celălalt în schimbul decepției. Am ales cândva un citat din Octavian Paler în care credeam că mă regăsesc, l-am pus în descrierea proprie de pe blog. Îl redau aici: „Până la această vârstă n-am facut decât un singur lucru într-adevăr remarcabil. Mi-am păstrat, din fericire, cu îndărădnicie speranța împotriva tuturor greșelilor mele și a tuturor decepțiilor pe care le-am trăit.” A fost o minciună în care am crezut. Nu a fost nimic remarcabil să privesc doar spre propriile decepții. Ar fi fost remarcabil însă sa fi putut privi spre decepțiile provocate celorlalți, aș fi știut cum să nu provoc altele, cum să nu înșel așteptările nimănui. Mi-ar fi fost infinit mai ușor.

alba-neagra pe cutia de banane

Am trecut astăzi pe lângă un grup compact, persoane de sex si vârste diferite, tineri și mai puțin tineri, de mână cu iubitul hărăzit sau ținând captivă mânuța nepotului, care aștepta ca Buni să slăbească puțin forța cu care îl impiedica sa o rupă la fugă spre ceata de caței gri asfalt dormitând pe o gură de canal. Toți priveau spre ceva aflat mai jos, undeva în mijlocul grămezii amorfe. Am crezut ca murise cineva sau ca era pe cale sa o facă, agonia muribundului justificând cumva interesul cu care privitorii se înghesuiau să nu piardă exact momentul în care nefericitul ofteaza pentru ultima dată, eliberându-se. Ai vazut vreodata cum sunt privite cu nesaț  de cei aflați in trecere (sau le-ai vazut acestora  în ochi dorința de spectacolul macabru) victimele impactului cu vreo mașină mult prea grabită ca să le mai lase vreo șansa? Încetinesc, reduc viteza până la eliminarea oricărui risc de a pierde vreun detaliu, se scutură înfiorați dar continuă să privească fascinați membrele contorsionate, sângele ce acoperă terna alternanță a zebrei care trebuia să-l protejeze. Se opresc, discută, blochează circulația, își astâmpără setea de sânge și se rup greu din fața eșafodului transformat în scenă.

Am văzut odata la televizor un reportaj despre un accident. Se întâmplase undeva în afara orașului, mașinile Salvării duceau victimele la spitalul unde cineva convocase stolul de reporterițe ale programelor de știri. Una dintre ele, mai fâșneață, a furat startul și a ajuns prima cu microfonul în gura unuia dintre accidentați, cărat în viteză pe o targă.

–      Și cum ziceți ca s-a întâmplat? a întrebat băgându-i microfonul în gura larg deschisă, alergând pe lângă targă.

–      Hhhhhââââccccc! horcăia bietul om încercând să dea plămânilor zdrobiți picul de aer pe care l-ar fi platit cu orice suferință.

–      Vreți să repetați, cum spuneți ca s-a întâmplat? Dar un pic mai clar dacă se poate!

–      Hhhhhhhâââââââââcccccccccccccc!

–      Ati vazut cine a fost de vină?

–      Hhhhhhhhhhhhhhââââââââââââââccccccccccccccccc!

–      Vă doare ceva?

Am crezut ca voi asista fără să vreau la același gen de spectacol, mi s-a stâns stomacul instantaneu. Dar nu, era altceva. Mai aveam câțiva metri pâna să trebuiască să circul printre mașinile ce veneau pe drumul lor, al meu fiind blocat de privitorii către acel ceva nedeslușit. Chiar din fața mea, un flăcău cu aer de șmecher certificat la Jilava, a strigat ”strânge bă!” și a luat-o repejor la pas. Grupul a început sa se destrame, din inima lui ieșind doi tuciurii, unul dintre ei  ținând în mâna capacul de carton ce acoperea cândva ciorchini de banane. S-au topit prin multimea năucită. Între cei ce încercau sa se pună în mișcare au inceput discutiile.  ”Ți-am spus mă să o alegi pe a doua, nu m-ai ascultat!” îi zicea un tânar grăsuț cu aer palid de navigator pe net altuia care avea mutra celui ce tocmai scapase din mână și strivise, calcând din greseală, peștișorul de aur care-i garanta realizarea primelor trei dorințe. Sau ”mergem acasa Florino, futu-și banii de blugi!” spunea cu năduf un bărbat pricăjit, îmbrăcat în trening verde Naiky,  celei ce bănuiam dupa asemănarea formei si lungimii nasului că ii era fiică. Am înteles, cotizaseră la șmecherii întorși de poliție, provizoriu, de prin capitalele unei Europe din ce în ce mai sătule de prezența noastră, a românilor, pe trotuarele lor, dar și prin casele și conturile locuitorilor de drept, dar nedrept de creduli.

Am continuat să merg gândindu-mă la experienta acelora, la felul naiv (azi sunt in dispoziția îngăduitoare) în care acceptă sa fie trași pe sfoara. Brusc mi-a venit un flash, un gând d-ăla mai mult durere decât conținut, d-ăla care iți face brusc pielea cu doua numere mai mici și-ți răscoala părul de pe spate: viața nu-i tot un fel de alba-neagra?

Toata viața alegi, arăți cu degetul spre o direcție care, statistic vorbind, te duce spre tărâmul regretelor imediate sau amânate. Toată viața regreți că nu te-ai facut medic, ca nu te-ai culcat cu cel/cea dintr-a zecea, că ti-ai luat mașină neagră pe care o încinge vara soarele de te simți, când te sui in ea, ca o sarma cu cravată si ciorapi, pusă la încalzit în cuptorul cu lemne. Nu ai regretat nicodata ca ți-ai luat bilete în concediu la hotelul care s-a dovedit a fi cu vedere la stația de epurare a stațiunii si nu i-ai ascultat pe Vasilești, ai vrut să scapi de ei măcar seara in pat, si uite! ei au balcoane cu vedere spre mare si țipete de pescaruși, nu scrâșnetele rulmenților gripați din stația de pompare a dejecților? Și multe altele, care respecta cumva regula jocului, ai doua sanse din trei sa o iei in bot.

Fiecare dintre optiunile greșite vine sa te judece mai devreme sau mai tirziu, ca un copil pe care l-ai facut si l-ai abandonat, așteptându-te, pe peronul unei gări. Dacă ai doar un singur abandon la cazier doare rău. Dacă ai însă o armată de copii abandonati începi să te obișnuiești, te mai traversează câteodata o amintire care îți smulge un oftat sau îti fură din viață câteva secunde de regret.

Ce te faci însă dacă pedeapsa opțiunii greșite te urmărește îndeaproape? Daca trebuie sa dormi cu ea în pat, având asta trecut in regulamentul de ordine interioară stabilit odata cu cocoțarea pirostriilor pe creștete. Când poezia si naivitatea tinereții se ofilesc lasând loc gustului amar al celui ca pune degetul pe neagra. Când bautul cafelei dimineața devine un joc de v-ați ascunselea, evitând cu talent imaginea lui in boxeri gri largi din care-i ies picioarele uscațive și crăcănate, scarpinându-si moțușorul din piele devenit doar parte a instalației de urinare. Sau când îi vezi fața  mascată cu amestec de lapte de curcă și praf de surcică, mirosind a porc spintecat pe burtă așteptând cuminte să intre în propriile mațe,  cu care s-a băgat aseară lânga tine în pat, dar cu nemulțumirea exprimată în tăișul privirii neîndurătoare la adresa sustragerii tale de la datoria subjugală.

Revenind la logica statistica albă-neagră, ai doar o șansa din trei sa pui degetul pe jetonul câștigator, sa întâlnești femeia căreia sa-i spui dimineata cât de frumos îi intinde tenul de porțelan minunata mască facută din binecuvântatul lapte de curcă, îmbătându-te cu aromele ei carnale și mulțumindu-i pentru firbințeala nopții nedrept de scurte. Sau să îl rogi fierbinte să îți dea răgaz sa bei cafeaua, să nu te mai incite cu atingerea provocatoare a falusului dătător de spasme legitime. Sau sa zâmbiți zâmbetul post-coital lațit pe doua fețe în care stau îngropate doua perechi de ochi cumințiți, cu umorile funcționând excesiv.

Ce să faci deci, daca punerea degetului urmeaza logica statistica? O iei de la capăt, mai arăti cu deget tremurând spre unul din drumuri care poată să te ducă inapoi de unde ai plecat, dar după ce platesti prețul calătoriei? Sau aștepti resemnat ziua în care vei fi mântuit de greșeală, odata cu îngânarea in cor  a veșnicei  ei/lui pomeniri si ventilarea pe verticală a colivei împodobite cu bomboane argintii?

Eu am pus de doua ori, cu nași si cununie, degetul pe neagra și de citeva ori fara sa am vreun act semnat la dosar. Nu e la fel, între alegerea legiferata si cea consimțită exista diferențe de abordare, însă costurile sunt cam la fel. Am sfârsit ultima relație crezând ca am terminat-o definitv cu astfel de opțiuni. Mă gândeam sa ies la pensie, am muncit suficient de mult în jobul asta, am plătit pretul jocului în mod repetat, mă retrag undeva într-un colț de rai cu vecinătăți montane sau salmastre, mă ocup de pescuit cormorani si de vânătoare de corbi. Nu-i așa simplu. Pe asta se bazeaza alba-neagra: are puterea de a-ti șterge folderul cu experientele anterioare prin tentatia câstigului pe care îl vezi real, în fața ta. Și atunci arăti iar cu degetul. Și statistic, știi…

Mai este o varianta însă. Dumnezeu se îndură și dă un șut cutiei care acoperea cândva banane, rastoarnă jetoanele negre, lasându-ti doar o singura optiune. Statistic, gnostic, filozofic, realistic, matematic, teoretic  așa ceva nu este posibil.

Practic…

 

relația mea cu Google Search

Nu știu de ce în timpul dușului de dimineața mi-am adus aminte de Irina Nistor, cea de pe casetele video și in special de numarul mare de variante în limba româna ale expresiei fuck you pe care distinsa doamna ni-l livra odată cu traducerea filmelor. În functie de genul filmului sau de apropierea de punctul culminant al acțiunii exista o diversitate de expresii românești, cum ar fi ba eu!, sau mă-ta!, uneori ticalosule! (cu variantele netrebnic, bandit, pușlama, prost, imbecil, rahat în ploaie, panaramă, jeg ordinar, maț infectat), cărora, invariabil, americanii le ziceau ”fuck you!” si atât. Nici pomeneală de detalii ca in versiunea românească, referitoare la atribute spațio-temporare de o diversitate cuceritoare, de la cimitir, la dormitor, de la altar la masa de biliard, începând de astăzi și continuând o perioadă de timp clar delimitată (sau nu), actiunea putând fi proiectată si undeva in timp, cu începere de mâine sau de la decesul persoanei vizate. M-am așezat turcește în cadă sub jetul de apă călduță și am încercat să găsesc o explicație a sărăciei de termeni invectivi la americani, în comparație cu bogăția și spumoșenia înjurăturilor românești.
Nu am reușit să duc la final cercetarea mea în domeniul lingvistic comparat, ceasul aratându-mi că era vremea sa trec la acțiuni mai practice, cum ar fi călcatul cămașii in zece minute, îmbrăcatul rapid și scosul Runei la plimbarea fiziologică matinală.
Cu exceptia perioadei de sub duș în tot restul timpului m-am gândit la tine si la ce se întâmplă, m-am gândit ca sint fericit, traiesc un sentiment covârșitor pe care nu l-am mai trăit pâna acum. Oare așa este fericirea? Dragostea pe care o simt în tine și în mine are ca rezultat fericirea sau invers, fericirea este cea care rascoleste?. Imposibilitatea sa închid ochii, vulcanii care explodeaza în mine doar dacă te aud șoptind la telefon, zecile de cautări oriunde ar putea fi urme ale pașilor tăi, doar din dorința de a vedea ceva care îți aparține, ochi sau zâmbet, cățel sau umbrelă, sunt reactii stârnite de fericire sau dragostea si nelinistea se ostoiesc in fericire?
M-am hotărât sa aflu. Singurul instrument la îndemâna: Google Search. Prima căutare Wikipedia. Uite ce am găsit: ”Happiness is a mental or emotional state of well-being characterized by positive or pleasant emotions ranging from contentment to intense joy.” Nu prea e ce simt, ce mă bântuie pe mine nu e emoție pozitivă. De placut îmi place, numai că nu aș defini așa, doar emoție placută, sentimentul care îmi firbe sângele. Trebuie sa caut in alta parte.
Apelez iar la prietenul Google Search. ” Happiness is a Warm Gun” spune și cântă John Lennon pe Youtube. Nici asta nu seamănă cu ce simt, o armă indreptată spre celălalt, țintești, apeși trăgaciul si gata! l-ai umplut de fericire pe veci, asa cum se umpleau ăia de frișcă în timpul petrecerilor nebune ale anilor ’30. Eu nu inteleg așa fericirea, mă uit la tine si pleoșc! te-am împroșcat fericito. Acum aștept, fericește-mă și tu!.
Mai caut. Google Search mă duce de data asta pe o pagină serioasa, revistă de specialitate, Psychology Today: http://www.psychologytoday.com/basics/happiness. Precis aici găsesc. Speranțele mele sunt împlinite sau cel puțin asa îmi par la o primă privire. Din articolul ”Arta de a fi fericit” înteleg că nu e chiar complicat cum m-am temut. Uite tiluri de articole:

„Happy People Make People Happy – But You Can’t MAKE Someone Happy.” Adică nu poti face pe nimeni fericit, nici de-al dracului. Nu mă interesează topicul, nu e cazul.
”The Secrets of Happiness” . Cică daca ești fericit în tot ce faci vei deveni tu însuți fericit. Articolul, pentru o exhaustivă înțelegere de către orice candidat la obținerea fericirii, dă si o serie de tips-uri: uită de bani, oamenii fericiți se plac singuri (hm, mă uit în oglidă din fața, din profil, îmi zâmbesc seducator, îmi fac cu ochiul, degeaba, nu prea am șanse să mă plac). Altă șmecherie: cică oamenii fericiți îs plini de speranță (mai plini ca mine nu-s, sper de o viață să câștig la Loto, sper deseori să nu rămân fără benzină, uit să alimentez, sper să nu vină de Paște rudele de la Moldova și tot așa. Zilnic am sufletul plin de speranțe și degeaba) . Cum sa fiu fericit în tot ce fac? Cum să desfund chiuveta de la baie, să scot un șomoiog de păr și sa cânt de fericire? Cum să murmur fericit în barbă sonete ale iubirii când stau trei ore la coadă la poliție să declar cum mi-a fost bușită mașina în parcare. Cum să îi spun seara femeii pe care o iubesc ”Știi? Sânt atât de fericit ca nu te mai vad trei zile cât stau in delegație la Alba Iulia.” Ceva nu e conform cu modelul meu de fericire. Mai caut.

Alt articol: ”Does Money Buy Happiness? ” Pe semne că nu s-a demonstrat încă științific ce spun vorbele cântecului. De unde concluzia ca poeții îs mai luminați la mansardă decât filozofii sau psihologii.
Sătul de sfaturi primite din perspectiva psihologică în plină evoluție mă opresc cu căutatul. De fapt ce caut? Trebuie sa îmi explice cineva științific de ce îmi explodează samovarul în duoden când îi aud vocea? De ce nu mai am chef de nimic, nici de suspendarea președintelui, nici de eliberarea năstaselui, nici de filme pe HBO sau concerte pe Mezzo? De ce așteaptă aruncate prin casă cele șase – șapte cărți începute și de care nu mă mai pot apropia nici când stau pe wc? De ce dau play doar unui singur cd, din nou si din nou si din nou, pentru ca patefonul din mașină e din generația 80, nu știe să-l schimbe singur, iar eu aud muzica fără să o ascult? De ce, când e departe, canapeaua din sufragerie devine noapte de noapte scena unor întâlniri erotice atât de reale încât îi simt tremurul abdomenului si gustul pielii, simt apăsarea coapsei si fierbințeala sărutului, până într-acolo încât ma dor fesierii de parca apropierea s-ar fi produs în plan real cu implicare semiconștientă, aproape animalică? De ce tremur de nerăbdare sa îi aud șoapta?
Cine de pe Google imi poate spune? O fi atât de avansat sistemul ăsta? Ia sa-i dau un test. Deschid o pagina noua. Google îmi pune la dispozitie același dreptunghi răbdător. Tastez: ”unde mi-am lăsat cartea de indentitate, o caut de trei zile peste tot, habar nu am ce am facut cu ea” și dau search. Raspunsul vine imediat: ”Ai cautat in scanner? :P” Bă, ăsta are dreptate! Acolo am uitat buletinul cu doua săptamâni in urmă. Sunt complet buimac de dimensiunea actului de cunoaștere al unuia care trăieste in eter. Mă duc la scanner, așa e, sub capac buletinul. Pfuai! Ia sa mai incerc odata cu fericirea, pe advanced search de data asta. Probabil ca nu avea un pattern complet al problemei.
Pagina noua, Google Search, scriu ”asta ce imi fierbe creierul capului si îmi lichefiaza oasele e fericirea sau trebuie sa mai aștept? am motive sa-i spun fără să mint ca sunt fericit cu ea?” și dau click pe advanced search. Imediat apare un chestionar. Încerc să răspund cât pot de repede și sincer.

Întrebare: Ce înaltime aveți?
Răspuns: 190

Întrebare: Ea?
Raspuns: 165

Întrebare: Kile tu?
Răspuns: 100 (:D)
Întrebare adiționala: Si-gur?!?
Răspuns: 120, dar sunt la cură (just in my mind: începe să mă enerveze ăsta).

Întrebare: Ea?
Raspuns: Perfectă!

Întrebare: Știi ce vrei? (do you know what you want?)
Răspuns: Of course!

Întrebare: ?
Răspuns: Vreau sa o fac fericită! (just in my mind: mă enervează ăsta din ce în ce mai tare!)

Întrebare: Care sunt primele trei actiuni pe care le considerati importante pentru atingerea scopului?
Răspuns: Hm! (just in my mind: @$%*&!@#@$!!) S-o luăm in ordine: Prima, să știe ca o iubesc, să simtă asta tot timpul. „Cum? ma intrerupe Google”. „Nu-i treaba ta! îi raspund.” A doua: să aibă încredere și să se simtă in siguranță lângă mine. „Fain, dar cum? ma intreba iar Google”. „ Vrei sa dau cancel? îi raspund. Nu-i treaba ta, nu îmi pune alte întrebări și nu mă regula la creieri!” A treia: să stie că nu am să fac nimic care să-i producă suferință.

Atunci animalul ăla de Google s-a pus pe râs. Au început sa apara lol-uri mai mari sau mai mici, albe sau colorate, boldite sau italice, doua puncte urmate de multe paranteze rotunde închise, care apăreau de undeva dintr-un colt și se măreau pe tot ecranul. Nu stiam ce se întâmplă. Într-un final îmi spune:
– Am râs cu toate circuitele, nu mi s-a mai întâmplat asta, uf, mă omori daca mai faci!
– Huh? mă uit tâmp la ecran.
– Cum nu o faci să sufere, mă?! Știi ce e în sufletul ei seară de seară? Știi ce în carnea ei noaptea, cind nu sunteți împreună și-i vorbești doar despre nevoile tale?! Știi câte framântări își găsesc vizuină și adăpost în mintea ei? Știi?
– Dar tu de unde știi mă?
– Eu sunt motor de căutare. Și nu eu te-am chemat și nici nu m-am oferit să îți descriu fericirea pe care tu nu ești în stare sa o vezi, deși e foarte aproape de tine.
– Știi ceva, măi motoare? Ia meri tu înspre… (just in my mind: s-ar putea sa nu știe înjurăturile românești). Fuck you atunci! Na!
– Cu ce mă? Loooooool.

 

 

 

 

 

 

 

 

november rain

Ieri  m-am trezit în plin concert al primăverii interpretat de un trio de mierloi talentați. Astăzi am sperat sa asist la primele masuri ale unui concert de peluză și frasini, aceași melodie, dar în interpretare largită, macar un cvartet. Am scos o ureche pe geam si am auzit o întraga simfonie a ploii de toamnă.

Indispus mi-am facut cafeaua si am pornit-o spre sufragerie s-o beau în fotoliu în timp ce ma enervez cu  breiching niusurile. În drum mi s-a agatat mâneca halatului de clanța ușii, acțiune soldată cu împraștierea cafelei pe o distanța de cinci metri in fața mea. Însoțită și de spargerea cănii cu chipul lui Băsescu între doua inimioare, primită ca incentive electoral la un semafor.  Am adunat ce a rămas din privirea președintelui, am strâns și lichidul brun-călduț preparat din ultimele două lingurițe de cafea din casa, mi-am bombanit soarta potrivnică si am pornit-o spre baie, sa-mi iau dușul de dimineață.

Am scos-o pe Runa afara, făcându-ne fiecare treburile, ea să alerge pisica rătăcită prin zona ei de acțiune, eu să-mi trec în revistă agenda. Am terminat și am intrat în casă, Runa a profitat de lipsa vigilenței și ușa de la dormitor deschisă și s-a suit fericită, plina de noroi  și șuroind de apă, pe așternutul care avea o calitate de excepție, era singurul care mai rămăsese curat, neînvrednicindu-mă de ceva vreme cu spalatul.

Am plecat spre servici, am oprit sa iau o cafea de la un OMW, în drumul retur spre masină am cedat dreptul de trecere unuia care n-a redus viteza la intrarea în singura baltă din benzinărie, reușind un spectaculos joc de ape murdare, indreptate spre camașa mea albă, pantalonii bleumarin si cravata albastră cu dungi galbene, ce  a împrumutat feței mele, pentru câteva secunde, culorile, etalate alternativ. Noroc ca era cald în mașina, îmi scosesem haina și am zis ca n-o să-mi fie frig în ăia opt metri pâna-n benzinărie, bine am făcut.

Am parcat în burta mall-ului și am urcat in holul luminat unde se auzea unul cântând cât îl țineau difuzoarele „…fa-a-a-ching no-ve-e-em-băr rein”.

Câta dreptate ai tu, cântarețule!

de vorbă cu un vagabond

Mi-a înapoiat cartea, mai adă-mi, a zis. Nu am crezut ca mi-o va aduce înapoi. Nu împrumut carți așa cum nu pot să vând copii. M-am gândit ce să-i dau, ce i-ar placea să citeasca, nu știu nimic despre el, nu vreau sa-i dau ceva de care să scap, am să îi duc o carte care mie mi-a facut bine cândva, mă gândeam privind carțile din sufletul meu. Am să-i duc Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, asta și este, un om singur, un vagabond. I-am dat-o cu pachetul de țigari, a bagat-o sub haină fără să o privească, a deschis cu degete tremurânde pachetul, a aprins una si a tras un fum lung, lung. Acum s-a mai încălzit, nu mai plouă, mi-era dor de parc, să stau pe banca mea și să privesc pescarușii. Știi că sunt pescaruși si pe General Berthelot? I-am auzit într-o dimineață, râdeau de sus de pe acoperișuri, erau mulți, aveau și pui, scotocesc prin gunoaie, pe ei nu-i alungă nimeni deși  totu-i răvășit in urma lor.

A trebuit să mă mut în rulotă, a continuat el povestea începută cu câteva săptămâni înainte, nu mai am bani de gazdă. Vara e cald, iarna e frig, dar am o casă, nu sunt ca ceilalți, dorm pe un pat de unu șaizeci, las picioarele să-mi atârne, mă cam dor genunchii, mă scol înțepenit, poate din cauza patului, poate de frig. Mă spăl într-un subsol de bloc, îmi spăl si hainele, am mai multe rânduri, te uiți că nu sunt murdar, mă spăl și pe dinți. Am stat în apartamentul închiriat doi ani, nu a fost rău, eu mă descurc singur, aproape toată viața am fost singur, știi, ți-am povestit. Când am plecat le-am lăsat tot, și firme, și casă, amândoua aveau mașini, am luat doar câteva haine, n-am nicio fotografie, nici de-a mea nici de-a maică-mii. Îmi pare rău doar de cărți și de discuri. Am lăsat să termine fiică-mea facultatea, mi-era teamă să n-o dau peste cap. Întâi am vorbit cu ea, nu știu cum ai rezistat atât, mi-a raspuns imediat ce a auzit, mi-e frică doar că nu am să mai pot vorbi cu ea și așa am probleme, nu comunicam, mergem impreuna sa-i spui, vreau sa fiu și eu de față. Am depus divorțul cu o săptămână înainte să facem douăzeci și cinci de ani de căsătorie, un divorț în loc de nuntă de argint. Nu mi-a fost ușor, nu-i ușor să dezlegi ce a legat Dumnezeu, și acum mi-e greu, e un pietroi care mă apasă mai tare ca celelalte pe care le car pe umăr, în sac. Toată viața punem pietroaie, mai mici sau mai mari, nu poți lăsa sacul de pe umăr, trebuie sa-l cari continuu. Am trăit ca doi străini, fiecare în camera lui, nu ne întâlneam, daca ieșeam din cameră și era pe hol intram la loc și ascultam să văd unde se duce, ieseam doar când știam ca nu ne întâlnim. Așa am trait ultimii ani, nici înainte nu a fost mai bine, tăcea cu săptamânile, ce am făcut, ce am greșit o întrebam, tăcea, nu scotea o vorbă, nu mă privea. Am fost plecat șapte ani, am făcut voluntariat în Scandinavia, Chile, Kenya, Țara de Foc, Mauritius, am sperat că se va schimba ceva. Nu mi-a scris, nu am vorbit, nu mi-a raspuns la mesaje, tacea. Am să mă obisnuiesc așa și nu am să te mai întreb, voi tăcea și eu, i-am zis. Tăcea ea, tăcea mă-sa, era o tacere ca într-un acvariu înghețat, treceam unii pe lângă alții tăcând, inexistând. Stăteam seara în fața casei până se stingeau toate luminile, o oră, două, trei, până se ducea în camera ei. Mă vedeau vecinii, aștept să plecăm le spuneam, am ieșit eu mai repede să fumez o țigară. Plecam dimineața înainte să se trezească, și tot mi-a parut rău, am ieșit din tribunal cu un nod mare în gât, am sărutat-o pe obraz, am tinut-o strâns in brațe, am văzut lacrimi și în ochii ei, a fost și mai rău. Nu mai țin minte de când n-o mai tinusem în brațe. S-a nascut fiica-mea si nu a mai vrut să stam la curte, a zis ca are nevoie de ma-sa să o ajute cu copilul. Să vină ea aici, avem mai mult spatiu, e curtea, a liniște, e grădinița peste drum. Nu a vrut.

Nunta am platit-o cu banii din meditatii, am facut-o undeva în afara Bucureștiului, în oraș trebuia sa terminăm seara la zece, așa era atunci. A ținut toată noaptea, dimineață am mers în cameră dar a trebuit să mă întorc, erau ceva probleme cu cazarea, au vrut să rămână mai mulți decât au spus-o inițial, am revenit în zece minute, era întinsă pe pat, dormea zâmbind, se visa mireasă mi-a povestit când s-a trezit. Avea o cununița din nu-mă-uita, buchetul era pe pernă, trandafiri albi si nu-mă-uita. M-am așezat și am privit-o ore întregi pâna s-a trezit. Veneam de la meditatii, ploua torential, întârziasem trei ore, nu am avut cum să o anunt, nu mi-a răspuns la telefon, plecase deja. Am trecut prin dreptul locului de întâlnire, era acolo, vânătă de frig, aștepta. M-a impresionat, mi- am zis ca ea este ce îmi trebuie. Am făcut nunta cinci luni mai târziu, în august. Totul s-a schimbat după nuntă, în scurt timp ce ne depărta au fost mai multe ca cele care ne-ar fi putut apropia. Dupa un an s-a născut fiica-mea, am terminat facultatea si am plecat amândoi în stagiu, am vrut să rămânem acolo, un orășel frumos de munte, eram șef de secție, primisem apartament, n-a vrut. Hai sa ne trăim viața, noi si copilul, suntem tineri, hai sa stam la casa noastră, departe de toți, doar noi trei. N-a vrut, a plecat înapoi imediat, după două luni, să stea cu copilul. Dragoste n-am mai facut dinainte de nuntă, am mai continuat sa facem sex, era ca la curve, am renunțat.

Casa am primit-o de la bunica-miu, moștenire, mi-a lasat-o direct mie nu lui taica-miu. O ridicase înainte de război, casă boierescă, cu o sufragerie de puteai face o nuntă, impărțită în două de un glasvand care se strângea la perete. Avea un beci la nouă metri adâncime care ținea cât toată casa. Erau cinci grade acolo, vară-iarnă, am găsit pe rafturi când m-am mutat zacuscă facută de bunica-mea cu opt ani înainte, m-am mutat în 77, ea a murit în 73, zacusca era facută cu patru ani înainte da moară, avea etichete pe fiecare borcan, anul și ce-i înauntru. Mai erau vinete în bulion, împănate cu usturoi și un butoiaș cu scrumbie albastră în ulei de masline, din 50. Toate erau bune de mâncat, deh, beciul. Curtea era mare, aveam o boltă de vie și o masa din lemn cinci pe trei, puteau sta treizeci la masa aia. Eram invidiat de toți colegii că aveam casa mea, nu am avut liniște niciodată, în permanentă se trezea câteunul, hai pe la ăla, mai bem ceva, ascultăm muzica. Ei erau în curte, eu dadeam meditații în casă. Așa au trecut șapte ani. Am stat până s-a născut fiică-mea, ți-am spus. Au dărâmat-o în vara lui 89, da, m-au anunțat să caut sobar să demonteze soba, era din teracotă albă, cinevă îmi oferise pe ea șaptezeci de mii, cât o Dacie, n-am dat-o. Am căutat sobar si când am ajuns acolo era jos, o dărâmaseră în juma de oră. Am plecat și m-am întors seara, nu voiam sa îmi vada aia lacrimile. Am vegheat casa ca pe un mort, toată noaptea. Dimineață au carat-o de acolo si au îngropat-o in groapa Văcăreștilor.

M-am mutat la șaptesprezece ani acolo, m-am batut cu taica-meu pentru că a lovit-o pe maica-mea.  Nu am mai putut sta cu el, n-am mai vorbit pâna s-a imbolnavit și a murit repede. M-am gospodărit singur, mâncare știam sa fac de la maică-mea, îmi cerea câteodata să o ajut și mă învăța, parca a stiut. Am început să dau meditații și așa am dus-o până m-am însurat.

Așa se termină povestea vagabondului care mi-a cerut o țigară, în parc. Nu am avut atunci sa-i dau, mă lăsasem de fumat de câteva zile, dar am promis ca-i aduc. Mi-a spus ca-l gasesc acolo în fiecare duminică, vine pentru ca i s-a întâmplat ceva, cu câteva saptămâni înainte, poate o sa-mi povesteasca, acum nu are timp, are o întâlnire. Adă-mi o carte, mi-a cerut ridicându-se. Cărtile se gasesc cel mai greu, nimeni  nu aruncă cărti.

Image

pasărea fericirii

S-au schimbat lucratorii la Metrou. Azi ar fi trebuit sa fie Magda. La ora la care se închide stația de metrou nu prea sunt călători, am timp să schimb câteva vorbe cu fata din cutia de sticlă. Îi zic că seamănă cu o pasăre a fericirii în colivie. Nici una nu a auzit vreodată despre pasărea fericirii. Râd neîncrezătoare când le povestesc că în America Latină exista astfel de păsări, quetzal, că sunt greu de văzut dar cine le vede este fericit toata viața. Le spun ca sunt atât de frumoase că cel mai mare zeu aztec  s-a transformat in pasăre si le-a luat numele, Quetzalcoatl. Și că vine la nașterea fiecărei copile și îi da un pic din frumusețea păsării fericirii. Darul zeului este de fapt oferit nouă, bărbaților, fiecare având șansa să fie fericit uitându-se la femeia de lângă el care ascunde ceva din pasărea quetzal. E o poveste născocită de mine, pe loc, dar asta nu le-o mai spun. Le mulțumesc pentru că mă lasă să le privesc și le spun că sunt pe zi ce trece tot mai fericit și asta li se datoreaza doar lor, frumoasele păsări ale fericirii din colivia de la metrou. Zâmbesc amar și mă lasă să trec de bariere fără să plătesc. Nici una nu este fericită.  Toate sunt măritate si nici unul din bărbații lor nu este fericit. Este doar o poveste, viața ne-a învățat sa nu mai credem în povești. O fi la americani asta, mi-a zis Magda într-o seară, eu de atâta fericire mi-am luat copilul și am plecat la maică-mea la țară, la cincizeci de kilometri. Nu știu ce fac cu școala copilului, e într-a patra, dar nu mai puteam, ne bătea, venea beat, întâi îl lua la șuturi pe fi-miu, pe urmă mă călca pe mine în picioare. Aproape în fiecare seara vedeam fericirea asta, cel mai des mă uitam la ea cu un ochi, celălalt era vânat și nu-l puteam deschide de cu o seară înainte. Om fi mâncat pasărea asta că n-am stiut la ce-i bună, am mâncat noi românii și lebede ce, pasărea asta a fericirii cum îi zici matale ne-o fi stat in gât?. Mă uit in ochii ei, reci, duri, de sticla, obosiți. Este tânără, nu are mai mult de trezeci de ani, a facut copilul devreme, întâi au avut copilul și pe urmă s-au căsătorit, așa e la țară. Pe urmă el și-a găsit de lucru la Metrou, a luat-o și pe ea și au venit în Bucuresti. Stăteau într-o cameră în căminul de familiști, au avut noroc, îmi povestește, altfel trebuia să caute gazdă. Și acum mă trezesc noaptea plângând de spaimă că vine beat acasă. E scundă și plinuță, are un pulover maro, o strânge la subraț și-i strivește sânii veșteziți, pare plată. Magda, divorțează si mărită-te cu mine, îi zic, am să te iubesc și am să te mângâi, am să îți apăr somnul. Am să îți spun povești seara, când ne băgăm în pat, înainte să te iau în brațe și să facem dragoste. Și am să-ți continui povestea și dupa ce vom osteni iubindu-ne, pâna vei adormi zâmbind. Ai sa zâmbești în somn, îi zic. Zâmbește trist și privește lung prin mine. Spui povești frumoase dar nu cred că există așa ceva. Poate doar la ăia, la americanii matale, îmi răspunde în timp ce închide ușa coliviei și aranjeaza banii de rest si biletele pentru colega de dimineața. Pe unde o fi Magda acum, în colivie este o fată pe care n-am mai văzut-o, trebuie să îmi iau bilet. Poate mâine vine Magda sau o altă pasăre cunoscută a fericirii. Câteodată, dimineța când nu prea sunt călatori, aud din tunel sunete, ca de fiară închisă, începe Magda o poveste. Uneori se aude un scârțâit metalic ca un hohot de plâns și mă gândesc că fiara se hrănește, rupând o bucată din carnea ființei rătăcită prin tunel. Sau poate că a fost aruncată hrană fiarei. Niciodata nu o mănâncă în întregime, plânsul se mai aude din când în când. Așa cred eu că-i viața asta, îmi spune ridicând privirile și cautându-mi ochii, cumva să se asigure ca sunt atent la taina ei, un tunel în care stă ascunsă o fiară. Și noi suntem datori să intram in tunel, de aia ne nasc mamele, sa hrănim fiara.

contuzii și iluzii (continuare)

O perioadă am evitat să dau ochii cu Iulia, mergeam pe bicicletă prin locuri tot mai îndepărtate în care ea nu ajungea. Treptat am inceput să descopăr un univers care m-a captivat mai tare decât ochii căprui ai Iuliei. Am descoperit balastiera din Bragadiru, pe urma am ajuns pe malul Argeșului, al Neajlovului mai târziu. În fiecare zi hoinăream tot mai departe, plecam mai devreme si mă intorceam tot mai târziu, spre disperarea alor mei care înteleseseră ce instrument perfect puseseră in mâinile unicului si neprețuitului lor copil, însetat de libertate si aventură.

Pe măsură ce ajungeam tot mai departe, se stingea și arsura din suflet. Nu mi-a picat in brațe, nu și-a pus fruntea pe umărul meu, nu a gângurit fericită in brațele mele, Nicu era pentru Iulia ce a fost Ra pentru egipteni. Îi încălzea sufletul si-i lumina viața, era reperul, farul ei, pe Nicu îl cautau asiduu privirile.  Așa că mi-am văzut de explorarea limitelor universului.

Am început sa fac sport, baschet. Atunci era metoda dezvoltării musculare complete prin practicarea unui sport complementar. Am facut și înot, polo, tenis, handbal, rugby. Și am vazut avantajele imediate ale practicării sportului, îl băteam pe Nicu pe unde îl prindeam, chiar daca aveam opt, nouă ani și el era cu doi ani mai mare. Nici nu vă imaginați ce satisfacție aveam când veneau ai lui la maică-mea și se plângau că le bătusem iar copilul. Veneau cu el plângând de mâna, începeau incantația reclamației, eu îmi luam repede vreo două, trei peste ceafă, dar aveam timp sa-i arunc priviri în care clocoteau promisiuni de revedere grabnică. Stătea ascuns câteva zile sau ieșea cu ta-su afara. Nu întelegeam ce gasește Iulia la pămpălăul ăla care se ascunde sub fusta mă-sii sau între cracii pantalonilor lui ta-su.

Într-o zi părinții Iuliei s-au mutat la trei camere, undeva spre marginea cartierului. Nicu n-avea voie in zonă, nu-l lăsau ai lui să plece din jurul blocului, calea spre inima Iuliei era deschisă. Dar și în motorul iubirii mele intrase rugina. Si mai bagasem iar degetele prin priză, o chema Corina, era conform tiparului meu  de supremă frumusețe:  slaba, mica, ochelari, rârâita, brunet-șatenă, ochi căprui. Și așa cum funcționează viața asta, pe masură ce sentimentele mele se răceau, ale Iuliei se înfierbântau. O perioadă destul de lungă am lăsat-o să viseze. A fost răzbunarea mea. Îmi pare rau acum.

iluzii și contuzii

M-am indrăgostit de multe ori și de fiecare data brusc. N-am știut ce-s ăia fluturi in stomac, pe mine mă lua așa, ca atunci când bagi degetele in priză. Știi cum e? Dă năvală curentu-n tine prin vârful degetelor și te zguduie de-ți scoala părul arici. Pe urmă te arde, pe urmă te mai arde un pic și gata, trece. Rămâne, e drept, o cicatrice. Uneori doare mai tare cicatricea, alte ori mai puțin, dar totdeauna doare.

Am început sa bag degetele în priză la trei ani. Pe prima femeie din viața mea o chema Rozalia, dar toți îi spuneau Roza. Avea zece ani si era țigancă. Arsura am simțit-o vie pâna pe la șapte ani, pe urma mai puțin, m-am curentat din nou și am mai uitat de Roza. Nici ea n-a mai apărut si oricum nu era chiar o dragoste împărtășită, dar cu atât mai dureroasă.

Pe urmă a fost Iulia. Începusem școala și a trebuit să stau cu ai mei la bloc. Iulia stătea la scara doi, eu la patru. Eu la etajul trei ea la unu. Dacă mă aplecam peste balcon puteam să-i văd geamul camerei și uneori era de ajuns, văzusem ceva din universul ei și mi-era un pic mai bine. Ieșeam afară si o așteptam, o pândeam, o vânam. O căutam în permanentă. O visam, strângeam noaptea puiul de perna in brațe și-l mângâiam spunându-i povesti inventate. Visele mele erau doar cu ea și cu mine, sau doar cu ea, mi-era teamă și în vis să-i spun că o iubesc, așteptam sa vadă singură, să înțeleagă, sufeream zi dupa zi, noapte dupa noapte, așteptam și visam. Visam să o țin de mâna, să mergem împreună să luăm lapte, să stăm ascunși sub scară, imbrățișați si înfiorați de emoția faptei nepermise.

Iulia nu vedea și nici nu întelegea. Era mai mică decât mine cu un an si nu cred ca-i statea capul la pelerinaj în doi pe tărâmul lui Eros, zeul iubirii sortite. Avea bicicletă si se plimba toata ziua printre blocuri. Eu nu aveam, nu meritam să-mi cumpere, o băgam in mormânt pe maică-mea, asa imi zicea în fiecare seară, dar nu era adevarat, se scula a doua zi și o lua de la cap, servici, mâncare, rufe, lecții. Nu mi-era ușor s-o urmăresc pe Iulia ignorând privirile mele care implorau un pic de răgaz, să-i pot mirosi părul, să-i pot atinge mâna. Și mai greu îmi era când o vedeam plimbându-se cu Nicu de la scara unu, care avea bicicletă adusă de ta-su de la ruși și era mai mare cu doi ani ca mine. Simțeam că mă scurg, forța ce mă ținea îngrămădit în piele, carne peste oase, dispărând brusc, deveneam un soi de lavă dureroasă diluând asfaltul călcat de roțile bicicletelor. Bucuria din privirile Iuliei când se plimbau râzând pe biciclete se transforma in acid ce-mi ardea ochii și sufletul.

Am înțeles că singura cale spre inima ei era sa-mi cumpere ai mei bicicletă. M-am cumințit, am devenit brusc cel mai bun din clasă, laudele nu mai conteneau. Maică-mea, circumspectă, a asteptat sfârsitul anului înainte sa cadă în intuita capcană.

A venit si ziua in care dragostea mea neîmpărtășită putea sa răzbată la lumină și sa-și găsească împlinirea. Ai mei m-au anuntat că dupa-amiază se duc sa-mi ia bicicletă. Doamne, nu-i fericire mai mare pe lume decât să fii alături de ființa iubită, să respiri același aer, să te ude aceeași ploaie, să simți tihna capului ei odihnindu-se pe umărul tău, să pedalezi umăr lângă umăr spre acea poiană însorită în care fericirea curge șuvoi din cerul de lapis lazuli.

Asta visam in noaptea ploioasă de vară, dupa ce montasem bicicleta. Acea noapte nenorocită care s-a încrâncenat să țină zorile ascunse pâna aproape de limita veșniciei. Dimineață m-am sculat primul fremătând de nerăbdare. Taică-meu mi-a spus să aștept să vină de la lucru, trebuie să mă țină până invăț să merg pe bicicletă. Brusc mi s-a vărsat în cap o Niagară cu aisberguri. Cum să mai aștept pâna după-amiază? Dragostea mi-a dat aripi si voi, acum când în sfârșit pot zbura, mă țineți legat cu lanțuri? Nici gând, plecați și veți vedea  de ce-i iubirea capabilă, voi învața singur!

Așa am și facut, am coborât bicicleta afară si am încălecat-o, în pofida ploii care nu contenise. Atunci am văzut că mersul pe bicicletă nu-i chiar la indemână. Mi-am julit tot ce am putut, coate, genunchi, urechi, umeri. Nu cred să fi rămas un petic de piele nemarcat de echimoze, ca semne ale sacrificiului din dragoste, gândeam eu. Vei vedea ce eforturi am depus si ce costuri am plătit si cu siguranță îmi vei cădea in brațe suspinând fericită și înțelegând câtă vreme ai irosit, furându-ne-o prin ignoranță.

Nu știu ce a înțeles, dar ce a văzut știu. Învățasem să mă țin cât de cât în șa, prin spatele blocului, pe alei ascunse privirilor Iuliei, să nu ma fac de râs. Și am riscat, am trecut de câteva ori prin fața geamului ei. Nu era acolo. Am trecut iar și iar și iar, înfruntând pericolul traversării băltoacei lațită de ploaia continuă în fața balconului ei, care-mi părea că are întindere de ocean, pâna a apărut. Când am fost sigur că mă vede am executat cea mai triumfală traversare de până atunci, reușită doar în parte, în cale-mi stând parșiv ascusă sub ape o caramidă. Peste care am trecut doar cu roata din fața si care m-a pus în cea mai nenorocită si jalnică ipostază din întreaga mizerabila mea viață, să cad în baltă sub privirile amuzate ale celei ce-mi stapânea sufletul și-mi neliniștea nopțile.

Nu stiu ce m-a durut mai tare, căzătura, orgoliul, privirile amuzate. M-am ridicat mimând demnitate si ascunzând lacrimi amare.

carpe noctem

Am o casuță aproape de un vârf de munte, în Slonul Prahovei, unde se termină asfaltul. Pe acolo duceau romanii sarea scoasă din minele de la Slănic, acum nu mai circula nimeni. A rămas drumul de pamânt ce urca Piscul lui Crai, arunca o privire inspreTara Bârsei si coboara repede spre Vama Buzaului. Nu mai trece nimeni pe drumul asta, dintr-o țară in alta. Padurea a crescut, sau poate a fost acolo dintotdeauna, singură cu drumul ei, însoțindu-l pâna sus, aproape de Pisc.  Oamenii din Slon si-au facut alte drumuri, poteci care să-i ducă acolo unde au trebuință, dupa lemne sau alte daruri  ale pădurii, către lacul din spatele barajului, spre valea Telejănelului pentru pastrăvi sau scaldă la cascadă, la Valea Stânii sau spre alte locuri care și ele poartă nume de o frumusețe tainică, Schinda, Țara Ghiojdului, Lacul Vulturilor, Focul Viu. Pe drumul vechi mai coboara câteodata  urșii.  Azi noapte am ajuns acolo, mai spre dimineață. Veneam dinspre Ardeal  mi-a fost dor sa mă opresc acolo câte ore mai sunt din noapte și sa-mi continui drumul dimineață.

Stăpânul curții este Nero, un ciobanesc românesc corb. Stie de fiecare data când vin. Nea Ionel Ceapă, omul care are grijă de toate cât nu sunt acolo, știe că vin chiar daca nu-i dau telefon. În acea zi Nero sta nemișcat în cel mai îndepărtat colț al curții, insă cel mai apropiat de drum, si priveste in josul pantei așteptând. Îl ghiftuiți, imi zice nea Ionel, când plecați nu manincă nimic câteva zile, stă pe prispă si doarme. Nici apă nu-i trebuie, continuă el. Ce să-i spun, că nu de ghiftuit stă Nero ascuns pe prispă? Nu ar intelege. Pentru el câinele nu are suflet, e la fel ca bicicleta, de trebuință doar. De fiecare dată când plec duc povară în jos la vale, lasându-l pe Nero acolo. Știe, in ziua aia stă trist, ascuns, cu privirile ferite. Nu vine când îl chem, apare ca o umbră doar când deschid poarta să scot mașina.

În prima noapte nu pot sa dorm. Curtea este in două terase. Pe cea de sus este casa, un grajd vechi si o șura in care aduc  fân vara, să miroasă, amândouă acoperite cu șindrilă, flori si trandafiri și o terasa din pietre de râu printre care creste iarbă. Mai e și o casuță albă ca pentru păpusi. Pe terasa de jos este umbră, sunt trei nuci acolo, frasini, pruni, un păr batrân, trei-patru sălcii, câțiva meri, doi aluni și multe brândușe care apar, de-o veșnicie, punctuale, în fiecare primavară și toamnă. Printre sălcii coboară un fir de apă, abia șoptind vara, dar navălind proapăt și viguros in restul anului. In fiecare primă noapte nu dorm, mă întind pe iarba de linga pârâu, într-un loc în care copacii iși retrag frunzele să imi dezvaluie frumusețea cerului umplut cu stele cât pumnul. Noaptea, la Slon, tacerea este densă și grea ca o ceață. O simți, te inconjoara, te ia in brațele ei și șoptește din când în când, imitând adierea vântului, sau glasul unui câine sculat din plictiseală.

Stau, în fiecare primă noapte, adâncit în tăcerea Slonului, privesc cerul și-i mângâi creștetul lui Nero, care doarme lîngă mine, cu capul pe piciorul meu. Si respir adânc mirosul Slonului, combinatie de senzuale si rare parfumuri de fum, fân, frunze si grajd,  scot tot aerul din mine si pun in loc altul curat si umed.

Iarna stau in casă si-i respir mirosul, de loc mai sarac ca cel al Slonului. Casa miroase a mere uscate, a foc, a candelă veche. Scot din dulap, mirosind a levănțică, si pun pe patul mare, săsesc, așternuturi de zestre, tesute de mama bunicii mele pe când visa la măritiș, undeva pe valea Șincii, in Tara Fagarașului. Mi-e cald si mi-e bine, mi-e acasa. Dar tot nu pot sa dorm. Nero imi arată cât este de vigilent. Latră toata noaptea, alungând somnul satului, de sub geamul camerei în care încerc să mă ascund. Mă mut dintr-o cameră în alta, dintr-o parte în alta a casei, sperînd să nu-l mai aud. Îl cert, mă prefac supărat, degeaba. Știe imediat unde sunt, vine pe una din prispe, la usă, sau sub geamul camerelor fara prispă, și latră. Latră încontinuu, de bucurie, din dorința de a anunța tot satul că are stapânul acasă, ce stiu eu? Pâna dimineața. Când ies sa beau cafeaua pe prispă adoarme si el, la picioarele mele. Îmi beau cafeaua și îmi cer scuze. Nea Ionel, nea Pavel, tanti Floarea, nea Niculae, toti coboară să ia pâine cu ochii roșiți de nesomn. Numai Nero doarme linistit cu constința împăcată, și-a făcut datoria.

rugăciune înspre înger

Nu-i faptă facilă să spun rugăciuni. În timp ce încerc sa stabilesc legătura cu etajul de sus, mi se face brusc sete, începe să mă mănânce spatele, mă dor călcâiele, îmi dă năvală în minte cel mai mare și încâlcit ghem de gânduri pe care trebuie să-l desfac, sa apuc fiecare gând, să-l întind, să-l netezesc și să-l așez apoi în coșul lui. Toata ziua am avut timp să mă gândesc la facturi, la concediu, la corijenta derbedeului de copil, la frizerul pe la care n-am mai trecut de două săptămâni, la parfumul din lift (cine o fi urcat înainte oare), la casa de la munte că s-a terminat butelia, am facut burtă tre’ să mă mai duc la sală, oooffff se termină si pălinca, aoleu începe meciul, să mă grăbesc! Și n-am facut-o, parcă intentionat am lăsat mai spre seară, lasă că sunt mai liniștit atunci și am timp să mă gândesc la toate. Și uit. Toate îmi năvălesc în minte în timp ce deschid cartea și încerc să intru în starea de pocăință si smerenie. Nu-i de loc ușor, sau cel puțin mie nu îmi e. Cred că nici vouă, că altfel nu s-ar fi inventat un nume așa de savant pentru comunicarea cu Dumnezeu, cuminecare. Foarte greu ajungi in starea de cuminecare si atunci, oameni fiind, ne-am adaptat. Nu degeaba este omul cea mai adaptabilă ființă. Nu ne mai adresăm lui Dumnezeu, e greu sa scapi de toate alea care iti uruie si iti tropăie prin cap, ci îngerului. Scăpăm mai ușor, rugăciunile sunt scurte, directe, nu necesită pregătire tematică prealabilă.
Aici însă apare o problemă. Știți câți îngeri există? Oho! Nici nu va imaginați. Și nu sunt toți la fel. Ca la mănăstire, fiecare din obște are treaba lui, sarcina si ascultarea lui. Si tot ca la mănăstire, există ranguri. Spre exemplu, în obștea îngerească, Chazzliel sau Hailael , uneori Chayyiel (sau „Armată”), este un înger conducător al îngerilor. Se spune despre acest înger că, dacă ar vrea, ar putea înghiti tot Pământul dintr-o singură înghițitură. Abuliel este un înger care, în folclorul iudaic ocult, este însărcinat cu transmiterea rugăciunilor. Abel (sau „Poiană”) din Testamentul lui Avraam, ne însoțește la judecata lui Enoh, scribul ceresc. El este cel care aduce cartea sufletelor celor judecați. Abragateh este invocat în rugăciunile lui Solomon. Este un înger care, după tradiţiile solomonice, stăpâneşte planetele.
Dar auziti aici: Adam ( sau „Bărbat”) apare in Cartea lui Adam şi a Evei unde este numit  înger stralucitor. În Cartea lui Enoh el este al doilea înger din ierarhie. Când a fost creat,  Adam s-a ridicat de jos până la tăria cerului, după Midras Beresit Raba. Poftim de vezi! Ce mai întelegeți din asta? Adam a ajuns totuși în ceruri desi a fost partener de păcat cu Eva? De atunci datează discriminarea femeilor?!?
Hai să vă mai spun una: să nu credeți că procrearea este așa, o chestie care începe când intrați doar voi în cameră și vă puneți pe pat (dupa ce el băut vreo doua kile de vin, că doar vinul a fost a facut pentru femei, nu?), durează câteva minute și se tremină cu o țigară si cu ți-a placut, nu? Nu nenicilor, nu-i de loc așa. Într-un colt al camerei este și Chariel , îngerul naşterii de copii. Chariel este doar unul dintre cei 70 de îngeri ai procreaţiei care stau si va asistă. Și te mai miri ce cald s-a facut în încăpere.
Sunt îngeri care conduc planetele, Aciel este unul dintre subconducatorii planetari ai lumii de jos, numiţi electori, care slujesc sub domnia lui Rafael. Alții se ocupa de om, Giel este un înger care are domnie asupra destinului omului. Sunt îngeri cu joburi mai lumesti, Barah in tradiție vedica este îngerul bărcilor. Amator este un înger „folosit” numai dupa o investiție proprie.
Dar, pentru confuzia mea totală, se pare că Dumnezeu a amestecat si demoni printre îngeri. Da, în afară de demonii aflati dincolo de linia de demarcație dintre rai și iad, sunt demoni infiltrați si menținuți sub acoperire, știați? Alphariza este, dupa unele tradiții, un demon și stă printre îngerii din cerul al doilea. Al Zabania este un nume menționat în Coran care apare ca demon. Tot după Coran, cu el mai sunt alți nouasprezece. Abaton este, fie un nume al lui Dumnezeu, fie un înger de mare sfințenie invocat în rugăciunile lui Solomon pentru a comanda demonii. Abaton are întelesul morții și așa, după unii , este un demon al morții si pazitor al iadului. Amahiel este un înger al aerului şi al zilei de marți. Este şi un înger al planetei Marte dar și un demon al sexualităţii umane.
Înger si demon, ce ziceti de asta? Pe de-o parte este de înteles, care înger ar suporta o veșnică viața îngerească să se ocupe de sexualitatea oamenilor?
Dar mai auziți una: Al Ussa apare în mitologia arabă și este un înger feminin. Acestui înger i s-a făcut şi un idol care a fost distrus de Mahomed. Înger femeie în ceruri?!?
Doamne, Dumnezeule, puterea Ta este nemasurată, imaginația Ta la fel, facă-se voia Ta (nu de alta dar nu avem încotro)! Ne vom ruga Îngerului Femeie. Dar te rugam smeriți Doamne, iartă neputința noastră și nu ne cere mai mult decât putem duce, nu ne pune să memorăm complicatele nume ale îngerilor Tai. Îngăduie rugăciunii noastre să ajungă la îngerii noștri, cei de lângă noi, al caror nume îl știm prea bine, Carmen, Mihaela, Daniela,  …