november rain

Ieri  m-am trezit în plin concert al primăverii interpretat de un trio de mierloi talentați. Astăzi am sperat sa asist la primele masuri ale unui concert de peluză și frasini, aceași melodie, dar în interpretare largită, macar un cvartet. Am scos o ureche pe geam si am auzit o întraga simfonie a ploii de toamnă.

Indispus mi-am facut cafeaua si am pornit-o spre sufragerie s-o beau în fotoliu în timp ce ma enervez cu  breiching niusurile. În drum mi s-a agatat mâneca halatului de clanța ușii, acțiune soldată cu împraștierea cafelei pe o distanța de cinci metri in fața mea. Însoțită și de spargerea cănii cu chipul lui Băsescu între doua inimioare, primită ca incentive electoral la un semafor.  Am adunat ce a rămas din privirea președintelui, am strâns și lichidul brun-călduț preparat din ultimele două lingurițe de cafea din casa, mi-am bombanit soarta potrivnică si am pornit-o spre baie, sa-mi iau dușul de dimineață.

Am scos-o pe Runa afara, făcându-ne fiecare treburile, ea să alerge pisica rătăcită prin zona ei de acțiune, eu să-mi trec în revistă agenda. Am terminat și am intrat în casă, Runa a profitat de lipsa vigilenței și ușa de la dormitor deschisă și s-a suit fericită, plina de noroi  și șuroind de apă, pe așternutul care avea o calitate de excepție, era singurul care mai rămăsese curat, neînvrednicindu-mă de ceva vreme cu spalatul.

Am plecat spre servici, am oprit sa iau o cafea de la un OMW, în drumul retur spre masină am cedat dreptul de trecere unuia care n-a redus viteza la intrarea în singura baltă din benzinărie, reușind un spectaculos joc de ape murdare, indreptate spre camașa mea albă, pantalonii bleumarin si cravata albastră cu dungi galbene, ce  a împrumutat feței mele, pentru câteva secunde, culorile, etalate alternativ. Noroc ca era cald în mașina, îmi scosesem haina și am zis ca n-o să-mi fie frig în ăia opt metri pâna-n benzinărie, bine am făcut.

Am parcat în burta mall-ului și am urcat in holul luminat unde se auzea unul cântând cât îl țineau difuzoarele „…fa-a-a-ching no-ve-e-em-băr rein”.

Câta dreptate ai tu, cântarețule!

Anunțuri

de vorbă cu un vagabond

Mi-a înapoiat cartea, mai adă-mi, a zis. Nu am crezut ca mi-o va aduce înapoi. Nu împrumut carți așa cum nu pot să vând copii. M-am gândit ce să-i dau, ce i-ar placea să citeasca, nu știu nimic despre el, nu vreau sa-i dau ceva de care să scap, am să îi duc o carte care mie mi-a facut bine cândva, mă gândeam privind carțile din sufletul meu. Am să-i duc Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, asta și este, un om singur, un vagabond. I-am dat-o cu pachetul de țigari, a bagat-o sub haină fără să o privească, a deschis cu degete tremurânde pachetul, a aprins una si a tras un fum lung, lung. Acum s-a mai încălzit, nu mai plouă, mi-era dor de parc, să stau pe banca mea și să privesc pescarușii. Știi că sunt pescaruși si pe General Berthelot? I-am auzit într-o dimineață, râdeau de sus de pe acoperișuri, erau mulți, aveau și pui, scotocesc prin gunoaie, pe ei nu-i alungă nimeni deși  totu-i răvășit in urma lor.

A trebuit să mă mut în rulotă, a continuat el povestea începută cu câteva săptămâni înainte, nu mai am bani de gazdă. Vara e cald, iarna e frig, dar am o casă, nu sunt ca ceilalți, dorm pe un pat de unu șaizeci, las picioarele să-mi atârne, mă cam dor genunchii, mă scol înțepenit, poate din cauza patului, poate de frig. Mă spăl într-un subsol de bloc, îmi spăl si hainele, am mai multe rânduri, te uiți că nu sunt murdar, mă spăl și pe dinți. Am stat în apartamentul închiriat doi ani, nu a fost rău, eu mă descurc singur, aproape toată viața am fost singur, știi, ți-am povestit. Când am plecat le-am lăsat tot, și firme, și casă, amândoua aveau mașini, am luat doar câteva haine, n-am nicio fotografie, nici de-a mea nici de-a maică-mii. Îmi pare rău doar de cărți și de discuri. Am lăsat să termine fiică-mea facultatea, mi-era teamă să n-o dau peste cap. Întâi am vorbit cu ea, nu știu cum ai rezistat atât, mi-a raspuns imediat ce a auzit, mi-e frică doar că nu am să mai pot vorbi cu ea și așa am probleme, nu comunicam, mergem impreuna sa-i spui, vreau sa fiu și eu de față. Am depus divorțul cu o săptămână înainte să facem douăzeci și cinci de ani de căsătorie, un divorț în loc de nuntă de argint. Nu mi-a fost ușor, nu-i ușor să dezlegi ce a legat Dumnezeu, și acum mi-e greu, e un pietroi care mă apasă mai tare ca celelalte pe care le car pe umăr, în sac. Toată viața punem pietroaie, mai mici sau mai mari, nu poți lăsa sacul de pe umăr, trebuie sa-l cari continuu. Am trăit ca doi străini, fiecare în camera lui, nu ne întâlneam, daca ieșeam din cameră și era pe hol intram la loc și ascultam să văd unde se duce, ieseam doar când știam ca nu ne întâlnim. Așa am trait ultimii ani, nici înainte nu a fost mai bine, tăcea cu săptamânile, ce am făcut, ce am greșit o întrebam, tăcea, nu scotea o vorbă, nu mă privea. Am fost plecat șapte ani, am făcut voluntariat în Scandinavia, Chile, Kenya, Țara de Foc, Mauritius, am sperat că se va schimba ceva. Nu mi-a scris, nu am vorbit, nu mi-a raspuns la mesaje, tacea. Am să mă obisnuiesc așa și nu am să te mai întreb, voi tăcea și eu, i-am zis. Tăcea ea, tăcea mă-sa, era o tacere ca într-un acvariu înghețat, treceam unii pe lângă alții tăcând, inexistând. Stăteam seara în fața casei până se stingeau toate luminile, o oră, două, trei, până se ducea în camera ei. Mă vedeau vecinii, aștept să plecăm le spuneam, am ieșit eu mai repede să fumez o țigară. Plecam dimineața înainte să se trezească, și tot mi-a parut rău, am ieșit din tribunal cu un nod mare în gât, am sărutat-o pe obraz, am tinut-o strâns in brațe, am văzut lacrimi și în ochii ei, a fost și mai rău. Nu mai țin minte de când n-o mai tinusem în brațe. S-a nascut fiica-mea si nu a mai vrut să stam la curte, a zis ca are nevoie de ma-sa să o ajute cu copilul. Să vină ea aici, avem mai mult spatiu, e curtea, a liniște, e grădinița peste drum. Nu a vrut.

Nunta am platit-o cu banii din meditatii, am facut-o undeva în afara Bucureștiului, în oraș trebuia sa terminăm seara la zece, așa era atunci. A ținut toată noaptea, dimineață am mers în cameră dar a trebuit să mă întorc, erau ceva probleme cu cazarea, au vrut să rămână mai mulți decât au spus-o inițial, am revenit în zece minute, era întinsă pe pat, dormea zâmbind, se visa mireasă mi-a povestit când s-a trezit. Avea o cununița din nu-mă-uita, buchetul era pe pernă, trandafiri albi si nu-mă-uita. M-am așezat și am privit-o ore întregi pâna s-a trezit. Veneam de la meditatii, ploua torential, întârziasem trei ore, nu am avut cum să o anunt, nu mi-a răspuns la telefon, plecase deja. Am trecut prin dreptul locului de întâlnire, era acolo, vânătă de frig, aștepta. M-a impresionat, mi- am zis ca ea este ce îmi trebuie. Am făcut nunta cinci luni mai târziu, în august. Totul s-a schimbat după nuntă, în scurt timp ce ne depărta au fost mai multe ca cele care ne-ar fi putut apropia. Dupa un an s-a născut fiica-mea, am terminat facultatea si am plecat amândoi în stagiu, am vrut să rămânem acolo, un orășel frumos de munte, eram șef de secție, primisem apartament, n-a vrut. Hai sa ne trăim viața, noi si copilul, suntem tineri, hai sa stam la casa noastră, departe de toți, doar noi trei. N-a vrut, a plecat înapoi imediat, după două luni, să stea cu copilul. Dragoste n-am mai facut dinainte de nuntă, am mai continuat sa facem sex, era ca la curve, am renunțat.

Casa am primit-o de la bunica-miu, moștenire, mi-a lasat-o direct mie nu lui taica-miu. O ridicase înainte de război, casă boierescă, cu o sufragerie de puteai face o nuntă, impărțită în două de un glasvand care se strângea la perete. Avea un beci la nouă metri adâncime care ținea cât toată casa. Erau cinci grade acolo, vară-iarnă, am găsit pe rafturi când m-am mutat zacuscă facută de bunica-mea cu opt ani înainte, m-am mutat în 77, ea a murit în 73, zacusca era facută cu patru ani înainte da moară, avea etichete pe fiecare borcan, anul și ce-i înauntru. Mai erau vinete în bulion, împănate cu usturoi și un butoiaș cu scrumbie albastră în ulei de masline, din 50. Toate erau bune de mâncat, deh, beciul. Curtea era mare, aveam o boltă de vie și o masa din lemn cinci pe trei, puteau sta treizeci la masa aia. Eram invidiat de toți colegii că aveam casa mea, nu am avut liniște niciodată, în permanentă se trezea câteunul, hai pe la ăla, mai bem ceva, ascultăm muzica. Ei erau în curte, eu dadeam meditații în casă. Așa au trecut șapte ani. Am stat până s-a născut fiică-mea, ți-am spus. Au dărâmat-o în vara lui 89, da, m-au anunțat să caut sobar să demonteze soba, era din teracotă albă, cinevă îmi oferise pe ea șaptezeci de mii, cât o Dacie, n-am dat-o. Am căutat sobar si când am ajuns acolo era jos, o dărâmaseră în juma de oră. Am plecat și m-am întors seara, nu voiam sa îmi vada aia lacrimile. Am vegheat casa ca pe un mort, toată noaptea. Dimineață au carat-o de acolo si au îngropat-o in groapa Văcăreștilor.

M-am mutat la șaptesprezece ani acolo, m-am batut cu taica-meu pentru că a lovit-o pe maica-mea.  Nu am mai putut sta cu el, n-am mai vorbit pâna s-a imbolnavit și a murit repede. M-am gospodărit singur, mâncare știam sa fac de la maică-mea, îmi cerea câteodata să o ajut și mă învăța, parca a stiut. Am început să dau meditații și așa am dus-o până m-am însurat.

Așa se termină povestea vagabondului care mi-a cerut o țigară, în parc. Nu am avut atunci sa-i dau, mă lăsasem de fumat de câteva zile, dar am promis ca-i aduc. Mi-a spus ca-l gasesc acolo în fiecare duminică, vine pentru ca i s-a întâmplat ceva, cu câteva saptămâni înainte, poate o sa-mi povesteasca, acum nu are timp, are o întâlnire. Adă-mi o carte, mi-a cerut ridicându-se. Cărtile se gasesc cel mai greu, nimeni  nu aruncă cărti.

Image

pasărea fericirii

S-au schimbat lucratorii la Metrou. Azi ar fi trebuit sa fie Magda. La ora la care se închide stația de metrou nu prea sunt călători, am timp să schimb câteva vorbe cu fata din cutia de sticlă. Îi zic că seamănă cu o pasăre a fericirii în colivie. Nici una nu a auzit vreodată despre pasărea fericirii. Râd neîncrezătoare când le povestesc că în America Latină exista astfel de păsări, quetzal, că sunt greu de văzut dar cine le vede este fericit toata viața. Le spun ca sunt atât de frumoase că cel mai mare zeu aztec  s-a transformat in pasăre si le-a luat numele, Quetzalcoatl. Și că vine la nașterea fiecărei copile și îi da un pic din frumusețea păsării fericirii. Darul zeului este de fapt oferit nouă, bărbaților, fiecare având șansa să fie fericit uitându-se la femeia de lângă el care ascunde ceva din pasărea quetzal. E o poveste născocită de mine, pe loc, dar asta nu le-o mai spun. Le mulțumesc pentru că mă lasă să le privesc și le spun că sunt pe zi ce trece tot mai fericit și asta li se datoreaza doar lor, frumoasele păsări ale fericirii din colivia de la metrou. Zâmbesc amar și mă lasă să trec de bariere fără să plătesc. Nici una nu este fericită.  Toate sunt măritate si nici unul din bărbații lor nu este fericit. Este doar o poveste, viața ne-a învățat sa nu mai credem în povești. O fi la americani asta, mi-a zis Magda într-o seară, eu de atâta fericire mi-am luat copilul și am plecat la maică-mea la țară, la cincizeci de kilometri. Nu știu ce fac cu școala copilului, e într-a patra, dar nu mai puteam, ne bătea, venea beat, întâi îl lua la șuturi pe fi-miu, pe urmă mă călca pe mine în picioare. Aproape în fiecare seara vedeam fericirea asta, cel mai des mă uitam la ea cu un ochi, celălalt era vânat și nu-l puteam deschide de cu o seară înainte. Om fi mâncat pasărea asta că n-am stiut la ce-i bună, am mâncat noi românii și lebede ce, pasărea asta a fericirii cum îi zici matale ne-o fi stat in gât?. Mă uit in ochii ei, reci, duri, de sticla, obosiți. Este tânără, nu are mai mult de trezeci de ani, a facut copilul devreme, întâi au avut copilul și pe urmă s-au căsătorit, așa e la țară. Pe urmă el și-a găsit de lucru la Metrou, a luat-o și pe ea și au venit în Bucuresti. Stăteau într-o cameră în căminul de familiști, au avut noroc, îmi povestește, altfel trebuia să caute gazdă. Și acum mă trezesc noaptea plângând de spaimă că vine beat acasă. E scundă și plinuță, are un pulover maro, o strânge la subraț și-i strivește sânii veșteziți, pare plată. Magda, divorțează si mărită-te cu mine, îi zic, am să te iubesc și am să te mângâi, am să îți apăr somnul. Am să îți spun povești seara, când ne băgăm în pat, înainte să te iau în brațe și să facem dragoste. Și am să-ți continui povestea și dupa ce vom osteni iubindu-ne, pâna vei adormi zâmbind. Ai sa zâmbești în somn, îi zic. Zâmbește trist și privește lung prin mine. Spui povești frumoase dar nu cred că există așa ceva. Poate doar la ăia, la americanii matale, îmi răspunde în timp ce închide ușa coliviei și aranjeaza banii de rest si biletele pentru colega de dimineața. Pe unde o fi Magda acum, în colivie este o fată pe care n-am mai văzut-o, trebuie să îmi iau bilet. Poate mâine vine Magda sau o altă pasăre cunoscută a fericirii. Câteodată, dimineța când nu prea sunt călatori, aud din tunel sunete, ca de fiară închisă, începe Magda o poveste. Uneori se aude un scârțâit metalic ca un hohot de plâns și mă gândesc că fiara se hrănește, rupând o bucată din carnea ființei rătăcită prin tunel. Sau poate că a fost aruncată hrană fiarei. Niciodata nu o mănâncă în întregime, plânsul se mai aude din când în când. Așa cred eu că-i viața asta, îmi spune ridicând privirile și cautându-mi ochii, cumva să se asigure ca sunt atent la taina ei, un tunel în care stă ascunsă o fiară. Și noi suntem datori să intram in tunel, de aia ne nasc mamele, sa hrănim fiara.

contuzii și iluzii (continuare)

O perioadă am evitat să dau ochii cu Iulia, mergeam pe bicicletă prin locuri tot mai îndepărtate în care ea nu ajungea. Treptat am inceput să descopăr un univers care m-a captivat mai tare decât ochii căprui ai Iuliei. Am descoperit balastiera din Bragadiru, pe urma am ajuns pe malul Argeșului, al Neajlovului mai târziu. În fiecare zi hoinăream tot mai departe, plecam mai devreme si mă intorceam tot mai târziu, spre disperarea alor mei care înteleseseră ce instrument perfect puseseră in mâinile unicului si neprețuitului lor copil, însetat de libertate si aventură.

Pe măsură ce ajungeam tot mai departe, se stingea și arsura din suflet. Nu mi-a picat in brațe, nu și-a pus fruntea pe umărul meu, nu a gângurit fericită in brațele mele, Nicu era pentru Iulia ce a fost Ra pentru egipteni. Îi încălzea sufletul si-i lumina viața, era reperul, farul ei, pe Nicu îl cautau asiduu privirile.  Așa că mi-am văzut de explorarea limitelor universului.

Am început sa fac sport, baschet. Atunci era metoda dezvoltării musculare complete prin practicarea unui sport complementar. Am facut și înot, polo, tenis, handbal, rugby. Și am vazut avantajele imediate ale practicării sportului, îl băteam pe Nicu pe unde îl prindeam, chiar daca aveam opt, nouă ani și el era cu doi ani mai mare. Nici nu vă imaginați ce satisfacție aveam când veneau ai lui la maică-mea și se plângau că le bătusem iar copilul. Veneau cu el plângând de mâna, începeau incantația reclamației, eu îmi luam repede vreo două, trei peste ceafă, dar aveam timp sa-i arunc priviri în care clocoteau promisiuni de revedere grabnică. Stătea ascuns câteva zile sau ieșea cu ta-su afara. Nu întelegeam ce gasește Iulia la pămpălăul ăla care se ascunde sub fusta mă-sii sau între cracii pantalonilor lui ta-su.

Într-o zi părinții Iuliei s-au mutat la trei camere, undeva spre marginea cartierului. Nicu n-avea voie in zonă, nu-l lăsau ai lui să plece din jurul blocului, calea spre inima Iuliei era deschisă. Dar și în motorul iubirii mele intrase rugina. Si mai bagasem iar degetele prin priză, o chema Corina, era conform tiparului meu  de supremă frumusețe:  slaba, mica, ochelari, rârâita, brunet-șatenă, ochi căprui. Și așa cum funcționează viața asta, pe masură ce sentimentele mele se răceau, ale Iuliei se înfierbântau. O perioadă destul de lungă am lăsat-o să viseze. A fost răzbunarea mea. Îmi pare rau acum.

iluzii și contuzii

M-am indrăgostit de multe ori și de fiecare data brusc. N-am știut ce-s ăia fluturi in stomac, pe mine mă lua așa, ca atunci când bagi degetele in priză. Știi cum e? Dă năvală curentu-n tine prin vârful degetelor și te zguduie de-ți scoala părul arici. Pe urmă te arde, pe urmă te mai arde un pic și gata, trece. Rămâne, e drept, o cicatrice. Uneori doare mai tare cicatricea, alte ori mai puțin, dar totdeauna doare.

Am început sa bag degetele în priză la trei ani. Pe prima femeie din viața mea o chema Rozalia, dar toți îi spuneau Roza. Avea zece ani si era țigancă. Arsura am simțit-o vie pâna pe la șapte ani, pe urma mai puțin, m-am curentat din nou și am mai uitat de Roza. Nici ea n-a mai apărut si oricum nu era chiar o dragoste împărtășită, dar cu atât mai dureroasă.

Pe urmă a fost Iulia. Începusem școala și a trebuit să stau cu ai mei la bloc. Iulia stătea la scara doi, eu la patru. Eu la etajul trei ea la unu. Dacă mă aplecam peste balcon puteam să-i văd geamul camerei și uneori era de ajuns, văzusem ceva din universul ei și mi-era un pic mai bine. Ieșeam afară si o așteptam, o pândeam, o vânam. O căutam în permanentă. O visam, strângeam noaptea puiul de perna in brațe și-l mângâiam spunându-i povesti inventate. Visele mele erau doar cu ea și cu mine, sau doar cu ea, mi-era teamă și în vis să-i spun că o iubesc, așteptam sa vadă singură, să înțeleagă, sufeream zi dupa zi, noapte dupa noapte, așteptam și visam. Visam să o țin de mâna, să mergem împreună să luăm lapte, să stăm ascunși sub scară, imbrățișați si înfiorați de emoția faptei nepermise.

Iulia nu vedea și nici nu întelegea. Era mai mică decât mine cu un an si nu cred ca-i statea capul la pelerinaj în doi pe tărâmul lui Eros, zeul iubirii sortite. Avea bicicletă si se plimba toata ziua printre blocuri. Eu nu aveam, nu meritam să-mi cumpere, o băgam in mormânt pe maică-mea, asa imi zicea în fiecare seară, dar nu era adevarat, se scula a doua zi și o lua de la cap, servici, mâncare, rufe, lecții. Nu mi-era ușor s-o urmăresc pe Iulia ignorând privirile mele care implorau un pic de răgaz, să-i pot mirosi părul, să-i pot atinge mâna. Și mai greu îmi era când o vedeam plimbându-se cu Nicu de la scara unu, care avea bicicletă adusă de ta-su de la ruși și era mai mare cu doi ani ca mine. Simțeam că mă scurg, forța ce mă ținea îngrămădit în piele, carne peste oase, dispărând brusc, deveneam un soi de lavă dureroasă diluând asfaltul călcat de roțile bicicletelor. Bucuria din privirile Iuliei când se plimbau râzând pe biciclete se transforma in acid ce-mi ardea ochii și sufletul.

Am înțeles că singura cale spre inima ei era sa-mi cumpere ai mei bicicletă. M-am cumințit, am devenit brusc cel mai bun din clasă, laudele nu mai conteneau. Maică-mea, circumspectă, a asteptat sfârsitul anului înainte sa cadă în intuita capcană.

A venit si ziua in care dragostea mea neîmpărtășită putea sa răzbată la lumină și sa-și găsească împlinirea. Ai mei m-au anuntat că dupa-amiază se duc sa-mi ia bicicletă. Doamne, nu-i fericire mai mare pe lume decât să fii alături de ființa iubită, să respiri același aer, să te ude aceeași ploaie, să simți tihna capului ei odihnindu-se pe umărul tău, să pedalezi umăr lângă umăr spre acea poiană însorită în care fericirea curge șuvoi din cerul de lapis lazuli.

Asta visam in noaptea ploioasă de vară, dupa ce montasem bicicleta. Acea noapte nenorocită care s-a încrâncenat să țină zorile ascunse pâna aproape de limita veșniciei. Dimineață m-am sculat primul fremătând de nerăbdare. Taică-meu mi-a spus să aștept să vină de la lucru, trebuie să mă țină până invăț să merg pe bicicletă. Brusc mi s-a vărsat în cap o Niagară cu aisberguri. Cum să mai aștept pâna după-amiază? Dragostea mi-a dat aripi si voi, acum când în sfârșit pot zbura, mă țineți legat cu lanțuri? Nici gând, plecați și veți vedea  de ce-i iubirea capabilă, voi învața singur!

Așa am și facut, am coborât bicicleta afară si am încălecat-o, în pofida ploii care nu contenise. Atunci am văzut că mersul pe bicicletă nu-i chiar la indemână. Mi-am julit tot ce am putut, coate, genunchi, urechi, umeri. Nu cred să fi rămas un petic de piele nemarcat de echimoze, ca semne ale sacrificiului din dragoste, gândeam eu. Vei vedea ce eforturi am depus si ce costuri am plătit si cu siguranță îmi vei cădea in brațe suspinând fericită și înțelegând câtă vreme ai irosit, furându-ne-o prin ignoranță.

Nu știu ce a înțeles, dar ce a văzut știu. Învățasem să mă țin cât de cât în șa, prin spatele blocului, pe alei ascunse privirilor Iuliei, să nu ma fac de râs. Și am riscat, am trecut de câteva ori prin fața geamului ei. Nu era acolo. Am trecut iar și iar și iar, înfruntând pericolul traversării băltoacei lațită de ploaia continuă în fața balconului ei, care-mi părea că are întindere de ocean, pâna a apărut. Când am fost sigur că mă vede am executat cea mai triumfală traversare de până atunci, reușită doar în parte, în cale-mi stând parșiv ascusă sub ape o caramidă. Peste care am trecut doar cu roata din fața si care m-a pus în cea mai nenorocită si jalnică ipostază din întreaga mizerabila mea viață, să cad în baltă sub privirile amuzate ale celei ce-mi stapânea sufletul și-mi neliniștea nopțile.

Nu stiu ce m-a durut mai tare, căzătura, orgoliul, privirile amuzate. M-am ridicat mimând demnitate si ascunzând lacrimi amare.

carpe noctem

Am o casuță aproape de un vârf de munte, în Slonul Prahovei, unde se termină asfaltul. Pe acolo duceau romanii sarea scoasă din minele de la Slănic, acum nu mai circula nimeni. A rămas drumul de pamânt ce urca Piscul lui Crai, arunca o privire inspreTara Bârsei si coboara repede spre Vama Buzaului. Nu mai trece nimeni pe drumul asta, dintr-o țară in alta. Padurea a crescut, sau poate a fost acolo dintotdeauna, singură cu drumul ei, însoțindu-l pâna sus, aproape de Pisc.  Oamenii din Slon si-au facut alte drumuri, poteci care să-i ducă acolo unde au trebuință, dupa lemne sau alte daruri  ale pădurii, către lacul din spatele barajului, spre valea Telejănelului pentru pastrăvi sau scaldă la cascadă, la Valea Stânii sau spre alte locuri care și ele poartă nume de o frumusețe tainică, Schinda, Țara Ghiojdului, Lacul Vulturilor, Focul Viu. Pe drumul vechi mai coboara câteodata  urșii.  Azi noapte am ajuns acolo, mai spre dimineață. Veneam dinspre Ardeal  mi-a fost dor sa mă opresc acolo câte ore mai sunt din noapte și sa-mi continui drumul dimineață.

Stăpânul curții este Nero, un ciobanesc românesc corb. Stie de fiecare data când vin. Nea Ionel Ceapă, omul care are grijă de toate cât nu sunt acolo, știe că vin chiar daca nu-i dau telefon. În acea zi Nero sta nemișcat în cel mai îndepărtat colț al curții, insă cel mai apropiat de drum, si priveste in josul pantei așteptând. Îl ghiftuiți, imi zice nea Ionel, când plecați nu manincă nimic câteva zile, stă pe prispă si doarme. Nici apă nu-i trebuie, continuă el. Ce să-i spun, că nu de ghiftuit stă Nero ascuns pe prispă? Nu ar intelege. Pentru el câinele nu are suflet, e la fel ca bicicleta, de trebuință doar. De fiecare dată când plec duc povară în jos la vale, lasându-l pe Nero acolo. Știe, in ziua aia stă trist, ascuns, cu privirile ferite. Nu vine când îl chem, apare ca o umbră doar când deschid poarta să scot mașina.

În prima noapte nu pot sa dorm. Curtea este in două terase. Pe cea de sus este casa, un grajd vechi si o șura in care aduc  fân vara, să miroasă, amândouă acoperite cu șindrilă, flori si trandafiri și o terasa din pietre de râu printre care creste iarbă. Mai e și o casuță albă ca pentru păpusi. Pe terasa de jos este umbră, sunt trei nuci acolo, frasini, pruni, un păr batrân, trei-patru sălcii, câțiva meri, doi aluni și multe brândușe care apar, de-o veșnicie, punctuale, în fiecare primavară și toamnă. Printre sălcii coboară un fir de apă, abia șoptind vara, dar navălind proapăt și viguros in restul anului. In fiecare primă noapte nu dorm, mă întind pe iarba de linga pârâu, într-un loc în care copacii iși retrag frunzele să imi dezvaluie frumusețea cerului umplut cu stele cât pumnul. Noaptea, la Slon, tacerea este densă și grea ca o ceață. O simți, te inconjoara, te ia in brațele ei și șoptește din când în când, imitând adierea vântului, sau glasul unui câine sculat din plictiseală.

Stau, în fiecare primă noapte, adâncit în tăcerea Slonului, privesc cerul și-i mângâi creștetul lui Nero, care doarme lîngă mine, cu capul pe piciorul meu. Si respir adânc mirosul Slonului, combinatie de senzuale si rare parfumuri de fum, fân, frunze si grajd,  scot tot aerul din mine si pun in loc altul curat si umed.

Iarna stau in casă si-i respir mirosul, de loc mai sarac ca cel al Slonului. Casa miroase a mere uscate, a foc, a candelă veche. Scot din dulap, mirosind a levănțică, si pun pe patul mare, săsesc, așternuturi de zestre, tesute de mama bunicii mele pe când visa la măritiș, undeva pe valea Șincii, in Tara Fagarașului. Mi-e cald si mi-e bine, mi-e acasa. Dar tot nu pot sa dorm. Nero imi arată cât este de vigilent. Latră toata noaptea, alungând somnul satului, de sub geamul camerei în care încerc să mă ascund. Mă mut dintr-o cameră în alta, dintr-o parte în alta a casei, sperînd să nu-l mai aud. Îl cert, mă prefac supărat, degeaba. Știe imediat unde sunt, vine pe una din prispe, la usă, sau sub geamul camerelor fara prispă, și latră. Latră încontinuu, de bucurie, din dorința de a anunța tot satul că are stapânul acasă, ce stiu eu? Pâna dimineața. Când ies sa beau cafeaua pe prispă adoarme si el, la picioarele mele. Îmi beau cafeaua și îmi cer scuze. Nea Ionel, nea Pavel, tanti Floarea, nea Niculae, toti coboară să ia pâine cu ochii roșiți de nesomn. Numai Nero doarme linistit cu constința împăcată, și-a făcut datoria.

rugăciune înspre înger

Nu-i faptă facilă să spun rugăciuni. În timp ce încerc sa stabilesc legătura cu etajul de sus, mi se face brusc sete, începe să mă mănânce spatele, mă dor călcâiele, îmi dă năvală în minte cel mai mare și încâlcit ghem de gânduri pe care trebuie să-l desfac, sa apuc fiecare gând, să-l întind, să-l netezesc și să-l așez apoi în coșul lui. Toata ziua am avut timp să mă gândesc la facturi, la concediu, la corijenta derbedeului de copil, la frizerul pe la care n-am mai trecut de două săptămâni, la parfumul din lift (cine o fi urcat înainte oare), la casa de la munte că s-a terminat butelia, am facut burtă tre’ să mă mai duc la sală, oooffff se termină si pălinca, aoleu începe meciul, să mă grăbesc! Și n-am facut-o, parcă intentionat am lăsat mai spre seară, lasă că sunt mai liniștit atunci și am timp să mă gândesc la toate. Și uit. Toate îmi năvălesc în minte în timp ce deschid cartea și încerc să intru în starea de pocăință si smerenie. Nu-i de loc ușor, sau cel puțin mie nu îmi e. Cred că nici vouă, că altfel nu s-ar fi inventat un nume așa de savant pentru comunicarea cu Dumnezeu, cuminecare. Foarte greu ajungi in starea de cuminecare si atunci, oameni fiind, ne-am adaptat. Nu degeaba este omul cea mai adaptabilă ființă. Nu ne mai adresăm lui Dumnezeu, e greu sa scapi de toate alea care iti uruie si iti tropăie prin cap, ci îngerului. Scăpăm mai ușor, rugăciunile sunt scurte, directe, nu necesită pregătire tematică prealabilă.
Aici însă apare o problemă. Știți câți îngeri există? Oho! Nici nu va imaginați. Și nu sunt toți la fel. Ca la mănăstire, fiecare din obște are treaba lui, sarcina si ascultarea lui. Si tot ca la mănăstire, există ranguri. Spre exemplu, în obștea îngerească, Chazzliel sau Hailael , uneori Chayyiel (sau „Armată”), este un înger conducător al îngerilor. Se spune despre acest înger că, dacă ar vrea, ar putea înghiti tot Pământul dintr-o singură înghițitură. Abuliel este un înger care, în folclorul iudaic ocult, este însărcinat cu transmiterea rugăciunilor. Abel (sau „Poiană”) din Testamentul lui Avraam, ne însoțește la judecata lui Enoh, scribul ceresc. El este cel care aduce cartea sufletelor celor judecați. Abragateh este invocat în rugăciunile lui Solomon. Este un înger care, după tradiţiile solomonice, stăpâneşte planetele.
Dar auziti aici: Adam ( sau „Bărbat”) apare in Cartea lui Adam şi a Evei unde este numit  înger stralucitor. În Cartea lui Enoh el este al doilea înger din ierarhie. Când a fost creat,  Adam s-a ridicat de jos până la tăria cerului, după Midras Beresit Raba. Poftim de vezi! Ce mai întelegeți din asta? Adam a ajuns totuși în ceruri desi a fost partener de păcat cu Eva? De atunci datează discriminarea femeilor?!?
Hai să vă mai spun una: să nu credeți că procrearea este așa, o chestie care începe când intrați doar voi în cameră și vă puneți pe pat (dupa ce el băut vreo doua kile de vin, că doar vinul a fost a facut pentru femei, nu?), durează câteva minute și se tremină cu o țigară si cu ți-a placut, nu? Nu nenicilor, nu-i de loc așa. Într-un colt al camerei este și Chariel , îngerul naşterii de copii. Chariel este doar unul dintre cei 70 de îngeri ai procreaţiei care stau si va asistă. Și te mai miri ce cald s-a facut în încăpere.
Sunt îngeri care conduc planetele, Aciel este unul dintre subconducatorii planetari ai lumii de jos, numiţi electori, care slujesc sub domnia lui Rafael. Alții se ocupa de om, Giel este un înger care are domnie asupra destinului omului. Sunt îngeri cu joburi mai lumesti, Barah in tradiție vedica este îngerul bărcilor. Amator este un înger „folosit” numai dupa o investiție proprie.
Dar, pentru confuzia mea totală, se pare că Dumnezeu a amestecat si demoni printre îngeri. Da, în afară de demonii aflati dincolo de linia de demarcație dintre rai și iad, sunt demoni infiltrați si menținuți sub acoperire, știați? Alphariza este, dupa unele tradiții, un demon și stă printre îngerii din cerul al doilea. Al Zabania este un nume menționat în Coran care apare ca demon. Tot după Coran, cu el mai sunt alți nouasprezece. Abaton este, fie un nume al lui Dumnezeu, fie un înger de mare sfințenie invocat în rugăciunile lui Solomon pentru a comanda demonii. Abaton are întelesul morții și așa, după unii , este un demon al morții si pazitor al iadului. Amahiel este un înger al aerului şi al zilei de marți. Este şi un înger al planetei Marte dar și un demon al sexualităţii umane.
Înger si demon, ce ziceti de asta? Pe de-o parte este de înteles, care înger ar suporta o veșnică viața îngerească să se ocupe de sexualitatea oamenilor?
Dar mai auziți una: Al Ussa apare în mitologia arabă și este un înger feminin. Acestui înger i s-a făcut şi un idol care a fost distrus de Mahomed. Înger femeie în ceruri?!?
Doamne, Dumnezeule, puterea Ta este nemasurată, imaginația Ta la fel, facă-se voia Ta (nu de alta dar nu avem încotro)! Ne vom ruga Îngerului Femeie. Dar te rugam smeriți Doamne, iartă neputința noastră și nu ne cere mai mult decât putem duce, nu ne pune să memorăm complicatele nume ale îngerilor Tai. Îngăduie rugăciunii noastre să ajungă la îngerii noștri, cei de lângă noi, al caror nume îl știm prea bine, Carmen, Mihaela, Daniela,  …