carpe noctem

Am o casuță aproape de un vârf de munte, în Slonul Prahovei, unde se termină asfaltul. Pe acolo duceau romanii sarea scoasă din minele de la Slănic, acum nu mai circula nimeni. A rămas drumul de pamânt ce urca Piscul lui Crai, arunca o privire inspreTara Bârsei si coboara repede spre Vama Buzaului. Nu mai trece nimeni pe drumul asta, dintr-o țară in alta. Padurea a crescut, sau poate a fost acolo dintotdeauna, singură cu drumul ei, însoțindu-l pâna sus, aproape de Pisc.  Oamenii din Slon si-au facut alte drumuri, poteci care să-i ducă acolo unde au trebuință, dupa lemne sau alte daruri  ale pădurii, către lacul din spatele barajului, spre valea Telejănelului pentru pastrăvi sau scaldă la cascadă, la Valea Stânii sau spre alte locuri care și ele poartă nume de o frumusețe tainică, Schinda, Țara Ghiojdului, Lacul Vulturilor, Focul Viu. Pe drumul vechi mai coboara câteodata  urșii.  Azi noapte am ajuns acolo, mai spre dimineață. Veneam dinspre Ardeal  mi-a fost dor sa mă opresc acolo câte ore mai sunt din noapte și sa-mi continui drumul dimineață.

Stăpânul curții este Nero, un ciobanesc românesc corb. Stie de fiecare data când vin. Nea Ionel Ceapă, omul care are grijă de toate cât nu sunt acolo, știe că vin chiar daca nu-i dau telefon. În acea zi Nero sta nemișcat în cel mai îndepărtat colț al curții, insă cel mai apropiat de drum, si priveste in josul pantei așteptând. Îl ghiftuiți, imi zice nea Ionel, când plecați nu manincă nimic câteva zile, stă pe prispă si doarme. Nici apă nu-i trebuie, continuă el. Ce să-i spun, că nu de ghiftuit stă Nero ascuns pe prispă? Nu ar intelege. Pentru el câinele nu are suflet, e la fel ca bicicleta, de trebuință doar. De fiecare dată când plec duc povară în jos la vale, lasându-l pe Nero acolo. Știe, in ziua aia stă trist, ascuns, cu privirile ferite. Nu vine când îl chem, apare ca o umbră doar când deschid poarta să scot mașina.

În prima noapte nu pot sa dorm. Curtea este in două terase. Pe cea de sus este casa, un grajd vechi si o șura in care aduc  fân vara, să miroasă, amândouă acoperite cu șindrilă, flori si trandafiri și o terasa din pietre de râu printre care creste iarbă. Mai e și o casuță albă ca pentru păpusi. Pe terasa de jos este umbră, sunt trei nuci acolo, frasini, pruni, un păr batrân, trei-patru sălcii, câțiva meri, doi aluni și multe brândușe care apar, de-o veșnicie, punctuale, în fiecare primavară și toamnă. Printre sălcii coboară un fir de apă, abia șoptind vara, dar navălind proapăt și viguros in restul anului. In fiecare primă noapte nu dorm, mă întind pe iarba de linga pârâu, într-un loc în care copacii iși retrag frunzele să imi dezvaluie frumusețea cerului umplut cu stele cât pumnul. Noaptea, la Slon, tacerea este densă și grea ca o ceață. O simți, te inconjoara, te ia in brațele ei și șoptește din când în când, imitând adierea vântului, sau glasul unui câine sculat din plictiseală.

Stau, în fiecare primă noapte, adâncit în tăcerea Slonului, privesc cerul și-i mângâi creștetul lui Nero, care doarme lîngă mine, cu capul pe piciorul meu. Si respir adânc mirosul Slonului, combinatie de senzuale si rare parfumuri de fum, fân, frunze si grajd,  scot tot aerul din mine si pun in loc altul curat si umed.

Iarna stau in casă si-i respir mirosul, de loc mai sarac ca cel al Slonului. Casa miroase a mere uscate, a foc, a candelă veche. Scot din dulap, mirosind a levănțică, si pun pe patul mare, săsesc, așternuturi de zestre, tesute de mama bunicii mele pe când visa la măritiș, undeva pe valea Șincii, in Tara Fagarașului. Mi-e cald si mi-e bine, mi-e acasa. Dar tot nu pot sa dorm. Nero imi arată cât este de vigilent. Latră toata noaptea, alungând somnul satului, de sub geamul camerei în care încerc să mă ascund. Mă mut dintr-o cameră în alta, dintr-o parte în alta a casei, sperînd să nu-l mai aud. Îl cert, mă prefac supărat, degeaba. Știe imediat unde sunt, vine pe una din prispe, la usă, sau sub geamul camerelor fara prispă, și latră. Latră încontinuu, de bucurie, din dorința de a anunța tot satul că are stapânul acasă, ce stiu eu? Pâna dimineața. Când ies sa beau cafeaua pe prispă adoarme si el, la picioarele mele. Îmi beau cafeaua și îmi cer scuze. Nea Ionel, nea Pavel, tanti Floarea, nea Niculae, toti coboară să ia pâine cu ochii roșiți de nesomn. Numai Nero doarme linistit cu constința împăcată, și-a făcut datoria.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s