iluzii și contuzii

M-am indrăgostit de multe ori și de fiecare data brusc. N-am știut ce-s ăia fluturi in stomac, pe mine mă lua așa, ca atunci când bagi degetele in priză. Știi cum e? Dă năvală curentu-n tine prin vârful degetelor și te zguduie de-ți scoala părul arici. Pe urmă te arde, pe urmă te mai arde un pic și gata, trece. Rămâne, e drept, o cicatrice. Uneori doare mai tare cicatricea, alte ori mai puțin, dar totdeauna doare.

Am început sa bag degetele în priză la trei ani. Pe prima femeie din viața mea o chema Rozalia, dar toți îi spuneau Roza. Avea zece ani si era țigancă. Arsura am simțit-o vie pâna pe la șapte ani, pe urma mai puțin, m-am curentat din nou și am mai uitat de Roza. Nici ea n-a mai apărut si oricum nu era chiar o dragoste împărtășită, dar cu atât mai dureroasă.

Pe urmă a fost Iulia. Începusem școala și a trebuit să stau cu ai mei la bloc. Iulia stătea la scara doi, eu la patru. Eu la etajul trei ea la unu. Dacă mă aplecam peste balcon puteam să-i văd geamul camerei și uneori era de ajuns, văzusem ceva din universul ei și mi-era un pic mai bine. Ieșeam afară si o așteptam, o pândeam, o vânam. O căutam în permanentă. O visam, strângeam noaptea puiul de perna in brațe și-l mângâiam spunându-i povesti inventate. Visele mele erau doar cu ea și cu mine, sau doar cu ea, mi-era teamă și în vis să-i spun că o iubesc, așteptam sa vadă singură, să înțeleagă, sufeream zi dupa zi, noapte dupa noapte, așteptam și visam. Visam să o țin de mâna, să mergem împreună să luăm lapte, să stăm ascunși sub scară, imbrățișați si înfiorați de emoția faptei nepermise.

Iulia nu vedea și nici nu întelegea. Era mai mică decât mine cu un an si nu cred ca-i statea capul la pelerinaj în doi pe tărâmul lui Eros, zeul iubirii sortite. Avea bicicletă si se plimba toata ziua printre blocuri. Eu nu aveam, nu meritam să-mi cumpere, o băgam in mormânt pe maică-mea, asa imi zicea în fiecare seară, dar nu era adevarat, se scula a doua zi și o lua de la cap, servici, mâncare, rufe, lecții. Nu mi-era ușor s-o urmăresc pe Iulia ignorând privirile mele care implorau un pic de răgaz, să-i pot mirosi părul, să-i pot atinge mâna. Și mai greu îmi era când o vedeam plimbându-se cu Nicu de la scara unu, care avea bicicletă adusă de ta-su de la ruși și era mai mare cu doi ani ca mine. Simțeam că mă scurg, forța ce mă ținea îngrămădit în piele, carne peste oase, dispărând brusc, deveneam un soi de lavă dureroasă diluând asfaltul călcat de roțile bicicletelor. Bucuria din privirile Iuliei când se plimbau râzând pe biciclete se transforma in acid ce-mi ardea ochii și sufletul.

Am înțeles că singura cale spre inima ei era sa-mi cumpere ai mei bicicletă. M-am cumințit, am devenit brusc cel mai bun din clasă, laudele nu mai conteneau. Maică-mea, circumspectă, a asteptat sfârsitul anului înainte sa cadă în intuita capcană.

A venit si ziua in care dragostea mea neîmpărtășită putea sa răzbată la lumină și sa-și găsească împlinirea. Ai mei m-au anuntat că dupa-amiază se duc sa-mi ia bicicletă. Doamne, nu-i fericire mai mare pe lume decât să fii alături de ființa iubită, să respiri același aer, să te ude aceeași ploaie, să simți tihna capului ei odihnindu-se pe umărul tău, să pedalezi umăr lângă umăr spre acea poiană însorită în care fericirea curge șuvoi din cerul de lapis lazuli.

Asta visam in noaptea ploioasă de vară, dupa ce montasem bicicleta. Acea noapte nenorocită care s-a încrâncenat să țină zorile ascunse pâna aproape de limita veșniciei. Dimineață m-am sculat primul fremătând de nerăbdare. Taică-meu mi-a spus să aștept să vină de la lucru, trebuie să mă țină până invăț să merg pe bicicletă. Brusc mi s-a vărsat în cap o Niagară cu aisberguri. Cum să mai aștept pâna după-amiază? Dragostea mi-a dat aripi si voi, acum când în sfârșit pot zbura, mă țineți legat cu lanțuri? Nici gând, plecați și veți vedea  de ce-i iubirea capabilă, voi învața singur!

Așa am și facut, am coborât bicicleta afară si am încălecat-o, în pofida ploii care nu contenise. Atunci am văzut că mersul pe bicicletă nu-i chiar la indemână. Mi-am julit tot ce am putut, coate, genunchi, urechi, umeri. Nu cred să fi rămas un petic de piele nemarcat de echimoze, ca semne ale sacrificiului din dragoste, gândeam eu. Vei vedea ce eforturi am depus si ce costuri am plătit si cu siguranță îmi vei cădea in brațe suspinând fericită și înțelegând câtă vreme ai irosit, furându-ne-o prin ignoranță.

Nu știu ce a înțeles, dar ce a văzut știu. Învățasem să mă țin cât de cât în șa, prin spatele blocului, pe alei ascunse privirilor Iuliei, să nu ma fac de râs. Și am riscat, am trecut de câteva ori prin fața geamului ei. Nu era acolo. Am trecut iar și iar și iar, înfruntând pericolul traversării băltoacei lațită de ploaia continuă în fața balconului ei, care-mi părea că are întindere de ocean, pâna a apărut. Când am fost sigur că mă vede am executat cea mai triumfală traversare de până atunci, reușită doar în parte, în cale-mi stând parșiv ascusă sub ape o caramidă. Peste care am trecut doar cu roata din fața si care m-a pus în cea mai nenorocită si jalnică ipostază din întreaga mizerabila mea viață, să cad în baltă sub privirile amuzate ale celei ce-mi stapânea sufletul și-mi neliniștea nopțile.

Nu stiu ce m-a durut mai tare, căzătura, orgoliul, privirile amuzate. M-am ridicat mimând demnitate si ascunzând lacrimi amare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s