pasărea fericirii

S-au schimbat lucratorii la Metrou. Azi ar fi trebuit sa fie Magda. La ora la care se închide stația de metrou nu prea sunt călători, am timp să schimb câteva vorbe cu fata din cutia de sticlă. Îi zic că seamănă cu o pasăre a fericirii în colivie. Nici una nu a auzit vreodată despre pasărea fericirii. Râd neîncrezătoare când le povestesc că în America Latină exista astfel de păsări, quetzal, că sunt greu de văzut dar cine le vede este fericit toata viața. Le spun ca sunt atât de frumoase că cel mai mare zeu aztec  s-a transformat in pasăre si le-a luat numele, Quetzalcoatl. Și că vine la nașterea fiecărei copile și îi da un pic din frumusețea păsării fericirii. Darul zeului este de fapt oferit nouă, bărbaților, fiecare având șansa să fie fericit uitându-se la femeia de lângă el care ascunde ceva din pasărea quetzal. E o poveste născocită de mine, pe loc, dar asta nu le-o mai spun. Le mulțumesc pentru că mă lasă să le privesc și le spun că sunt pe zi ce trece tot mai fericit și asta li se datoreaza doar lor, frumoasele păsări ale fericirii din colivia de la metrou. Zâmbesc amar și mă lasă să trec de bariere fără să plătesc. Nici una nu este fericită.  Toate sunt măritate si nici unul din bărbații lor nu este fericit. Este doar o poveste, viața ne-a învățat sa nu mai credem în povești. O fi la americani asta, mi-a zis Magda într-o seară, eu de atâta fericire mi-am luat copilul și am plecat la maică-mea la țară, la cincizeci de kilometri. Nu știu ce fac cu școala copilului, e într-a patra, dar nu mai puteam, ne bătea, venea beat, întâi îl lua la șuturi pe fi-miu, pe urmă mă călca pe mine în picioare. Aproape în fiecare seara vedeam fericirea asta, cel mai des mă uitam la ea cu un ochi, celălalt era vânat și nu-l puteam deschide de cu o seară înainte. Om fi mâncat pasărea asta că n-am stiut la ce-i bună, am mâncat noi românii și lebede ce, pasărea asta a fericirii cum îi zici matale ne-o fi stat in gât?. Mă uit in ochii ei, reci, duri, de sticla, obosiți. Este tânără, nu are mai mult de trezeci de ani, a facut copilul devreme, întâi au avut copilul și pe urmă s-au căsătorit, așa e la țară. Pe urmă el și-a găsit de lucru la Metrou, a luat-o și pe ea și au venit în Bucuresti. Stăteau într-o cameră în căminul de familiști, au avut noroc, îmi povestește, altfel trebuia să caute gazdă. Și acum mă trezesc noaptea plângând de spaimă că vine beat acasă. E scundă și plinuță, are un pulover maro, o strânge la subraț și-i strivește sânii veșteziți, pare plată. Magda, divorțează si mărită-te cu mine, îi zic, am să te iubesc și am să te mângâi, am să îți apăr somnul. Am să îți spun povești seara, când ne băgăm în pat, înainte să te iau în brațe și să facem dragoste. Și am să-ți continui povestea și dupa ce vom osteni iubindu-ne, pâna vei adormi zâmbind. Ai sa zâmbești în somn, îi zic. Zâmbește trist și privește lung prin mine. Spui povești frumoase dar nu cred că există așa ceva. Poate doar la ăia, la americanii matale, îmi răspunde în timp ce închide ușa coliviei și aranjeaza banii de rest si biletele pentru colega de dimineața. Pe unde o fi Magda acum, în colivie este o fată pe care n-am mai văzut-o, trebuie să îmi iau bilet. Poate mâine vine Magda sau o altă pasăre cunoscută a fericirii. Câteodată, dimineța când nu prea sunt călatori, aud din tunel sunete, ca de fiară închisă, începe Magda o poveste. Uneori se aude un scârțâit metalic ca un hohot de plâns și mă gândesc că fiara se hrănește, rupând o bucată din carnea ființei rătăcită prin tunel. Sau poate că a fost aruncată hrană fiarei. Niciodata nu o mănâncă în întregime, plânsul se mai aude din când în când. Așa cred eu că-i viața asta, îmi spune ridicând privirile și cautându-mi ochii, cumva să se asigure ca sunt atent la taina ei, un tunel în care stă ascunsă o fiară. Și noi suntem datori să intram in tunel, de aia ne nasc mamele, sa hrănim fiara.

Anunțuri

  1. Păsările Quetzal pot să stea în cuștile de sticlă de la metrou, sau să-și reverse penele verzi peste umerii lui Tlaloc, bătrânul zeu al ploilor. Nu e oare o chestiune de alegere?
    Mai ales că accesul în Tlalocan nu se face pe baza meritelor, nu e o recompensă, ci o revanșă.

    • Din județul Aztec pâna în municipiul București e cale lungă, chiar dacă au ajuns și pe aici ceva păsări al fericirii și-au pierdut restul de pene ce au supravițuit fashion trendului lansat de Ouetzalcoatl și perfectionat de Tlaloc, fericirea mijlocita de acestea ramâne doar o poveste, Magda mi-a spus-o, Eu nu o cred, dacă lăsăm pe drum si dorința de a fi vreodata fericiți, merităm intr-adevăr sa fim vârâtî în tunel.Trebuie să privim atent spre cea de lângă noi.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s