alba-neagra pe cutia de banane

Am trecut astăzi pe lângă un grup compact, persoane de sex si vârste diferite, tineri și mai puțin tineri, de mână cu iubitul hărăzit sau ținând captivă mânuța nepotului, care aștepta ca Buni să slăbească puțin forța cu care îl impiedica sa o rupă la fugă spre ceata de caței gri asfalt dormitând pe o gură de canal. Toți priveau spre ceva aflat mai jos, undeva în mijlocul grămezii amorfe. Am crezut ca murise cineva sau ca era pe cale sa o facă, agonia muribundului justificând cumva interesul cu care privitorii se înghesuiau să nu piardă exact momentul în care nefericitul ofteaza pentru ultima dată, eliberându-se. Ai vazut vreodata cum sunt privite cu nesaț  de cei aflați in trecere (sau le-ai vazut acestora  în ochi dorința de spectacolul macabru) victimele impactului cu vreo mașină mult prea grabită ca să le mai lase vreo șansa? Încetinesc, reduc viteza până la eliminarea oricărui risc de a pierde vreun detaliu, se scutură înfiorați dar continuă să privească fascinați membrele contorsionate, sângele ce acoperă terna alternanță a zebrei care trebuia să-l protejeze. Se opresc, discută, blochează circulația, își astâmpără setea de sânge și se rup greu din fața eșafodului transformat în scenă.

Am văzut odata la televizor un reportaj despre un accident. Se întâmplase undeva în afara orașului, mașinile Salvării duceau victimele la spitalul unde cineva convocase stolul de reporterițe ale programelor de știri. Una dintre ele, mai fâșneață, a furat startul și a ajuns prima cu microfonul în gura unuia dintre accidentați, cărat în viteză pe o targă.

–      Și cum ziceți ca s-a întâmplat? a întrebat băgându-i microfonul în gura larg deschisă, alergând pe lângă targă.

–      Hhhhhââââccccc! horcăia bietul om încercând să dea plămânilor zdrobiți picul de aer pe care l-ar fi platit cu orice suferință.

–      Vreți să repetați, cum spuneți ca s-a întâmplat? Dar un pic mai clar dacă se poate!

–      Hhhhhhhâââââââââcccccccccccccc!

–      Ati vazut cine a fost de vină?

–      Hhhhhhhhhhhhhhââââââââââââââccccccccccccccccc!

–      Vă doare ceva?

Am crezut ca voi asista fără să vreau la același gen de spectacol, mi s-a stâns stomacul instantaneu. Dar nu, era altceva. Mai aveam câțiva metri pâna să trebuiască să circul printre mașinile ce veneau pe drumul lor, al meu fiind blocat de privitorii către acel ceva nedeslușit. Chiar din fața mea, un flăcău cu aer de șmecher certificat la Jilava, a strigat ”strânge bă!” și a luat-o repejor la pas. Grupul a început sa se destrame, din inima lui ieșind doi tuciurii, unul dintre ei  ținând în mâna capacul de carton ce acoperea cândva ciorchini de banane. S-au topit prin multimea năucită. Între cei ce încercau sa se pună în mișcare au inceput discutiile.  ”Ți-am spus mă să o alegi pe a doua, nu m-ai ascultat!” îi zicea un tânar grăsuț cu aer palid de navigator pe net altuia care avea mutra celui ce tocmai scapase din mână și strivise, calcând din greseală, peștișorul de aur care-i garanta realizarea primelor trei dorințe. Sau ”mergem acasa Florino, futu-și banii de blugi!” spunea cu năduf un bărbat pricăjit, îmbrăcat în trening verde Naiky,  celei ce bănuiam dupa asemănarea formei si lungimii nasului că ii era fiică. Am înteles, cotizaseră la șmecherii întorși de poliție, provizoriu, de prin capitalele unei Europe din ce în ce mai sătule de prezența noastră, a românilor, pe trotuarele lor, dar și prin casele și conturile locuitorilor de drept, dar nedrept de creduli.

Am continuat să merg gândindu-mă la experienta acelora, la felul naiv (azi sunt in dispoziția îngăduitoare) în care acceptă sa fie trași pe sfoara. Brusc mi-a venit un flash, un gând d-ăla mai mult durere decât conținut, d-ăla care iți face brusc pielea cu doua numere mai mici și-ți răscoala părul de pe spate: viața nu-i tot un fel de alba-neagra?

Toata viața alegi, arăți cu degetul spre o direcție care, statistic vorbind, te duce spre tărâmul regretelor imediate sau amânate. Toată viața regreți că nu te-ai facut medic, ca nu te-ai culcat cu cel/cea dintr-a zecea, că ti-ai luat mașină neagră pe care o încinge vara soarele de te simți, când te sui in ea, ca o sarma cu cravată si ciorapi, pusă la încalzit în cuptorul cu lemne. Nu ai regretat nicodata ca ți-ai luat bilete în concediu la hotelul care s-a dovedit a fi cu vedere la stația de epurare a stațiunii si nu i-ai ascultat pe Vasilești, ai vrut să scapi de ei măcar seara in pat, si uite! ei au balcoane cu vedere spre mare si țipete de pescaruși, nu scrâșnetele rulmenților gripați din stația de pompare a dejecților? Și multe altele, care respecta cumva regula jocului, ai doua sanse din trei sa o iei in bot.

Fiecare dintre optiunile greșite vine sa te judece mai devreme sau mai tirziu, ca un copil pe care l-ai facut si l-ai abandonat, așteptându-te, pe peronul unei gări. Dacă ai doar un singur abandon la cazier doare rău. Dacă ai însă o armată de copii abandonati începi să te obișnuiești, te mai traversează câteodata o amintire care îți smulge un oftat sau îti fură din viață câteva secunde de regret.

Ce te faci însă dacă pedeapsa opțiunii greșite te urmărește îndeaproape? Daca trebuie sa dormi cu ea în pat, având asta trecut in regulamentul de ordine interioară stabilit odata cu cocoțarea pirostriilor pe creștete. Când poezia si naivitatea tinereții se ofilesc lasând loc gustului amar al celui ca pune degetul pe neagra. Când bautul cafelei dimineața devine un joc de v-ați ascunselea, evitând cu talent imaginea lui in boxeri gri largi din care-i ies picioarele uscațive și crăcănate, scarpinându-si moțușorul din piele devenit doar parte a instalației de urinare. Sau când îi vezi fața  mascată cu amestec de lapte de curcă și praf de surcică, mirosind a porc spintecat pe burtă așteptând cuminte să intre în propriile mațe,  cu care s-a băgat aseară lânga tine în pat, dar cu nemulțumirea exprimată în tăișul privirii neîndurătoare la adresa sustragerii tale de la datoria subjugală.

Revenind la logica statistica albă-neagră, ai doar o șansa din trei sa pui degetul pe jetonul câștigator, sa întâlnești femeia căreia sa-i spui dimineata cât de frumos îi intinde tenul de porțelan minunata mască facută din binecuvântatul lapte de curcă, îmbătându-te cu aromele ei carnale și mulțumindu-i pentru firbințeala nopții nedrept de scurte. Sau să îl rogi fierbinte să îți dea răgaz sa bei cafeaua, să nu te mai incite cu atingerea provocatoare a falusului dătător de spasme legitime. Sau sa zâmbiți zâmbetul post-coital lațit pe doua fețe în care stau îngropate doua perechi de ochi cumințiți, cu umorile funcționând excesiv.

Ce să faci deci, daca punerea degetului urmeaza logica statistica? O iei de la capăt, mai arăti cu deget tremurând spre unul din drumuri care poată să te ducă inapoi de unde ai plecat, dar după ce platesti prețul calătoriei? Sau aștepti resemnat ziua în care vei fi mântuit de greșeală, odata cu îngânarea in cor  a veșnicei  ei/lui pomeniri si ventilarea pe verticală a colivei împodobite cu bomboane argintii?

Eu am pus de doua ori, cu nași si cununie, degetul pe neagra și de citeva ori fara sa am vreun act semnat la dosar. Nu e la fel, între alegerea legiferata si cea consimțită exista diferențe de abordare, însă costurile sunt cam la fel. Am sfârsit ultima relație crezând ca am terminat-o definitv cu astfel de opțiuni. Mă gândeam sa ies la pensie, am muncit suficient de mult în jobul asta, am plătit pretul jocului în mod repetat, mă retrag undeva într-un colț de rai cu vecinătăți montane sau salmastre, mă ocup de pescuit cormorani si de vânătoare de corbi. Nu-i așa simplu. Pe asta se bazeaza alba-neagra: are puterea de a-ti șterge folderul cu experientele anterioare prin tentatia câstigului pe care îl vezi real, în fața ta. Și atunci arăti iar cu degetul. Și statistic, știi…

Mai este o varianta însă. Dumnezeu se îndură și dă un șut cutiei care acoperea cândva banane, rastoarnă jetoanele negre, lasându-ti doar o singura optiune. Statistic, gnostic, filozofic, realistic, matematic, teoretic  așa ceva nu este posibil.

Practic…