valoare versus cost

Cred că fiecare are momente de bilanț, în care încearcă să evalueze ce a fost bine și ce nu, să înțeleagă rostul eșecului, să decidă asupra viitorului. Vorbesc despre bilanțurile care apar la încheierea unei perioade din viață. Eu, până astăzi, n-am avut astfel de momente, deși viața m-a pus deseori în fața câte unui capitol ce tocmai se încheia. N-am analizat nimic, am lasat viața să meargă mai departe, încrezator în nu știu ce destin. Am chiulit tocmai de la principala lecție pe care ne-o dă viața contra unor costuri nu tocmai mari, de a învața din eșecuri. Am crezut că este suficient să adaptez viața unui model simplificat, uneori atât de simplificat încât îl reduceam la absurd. 

Fiecare lecție pe care ți-o da viața costă,  cu cât lecțiile sunt mai importante plata  e mai grea și se face întotdeauna , în ciuda sintagmei că viața e o curvă, în timpul sau la terminarea lecției, niciodată înainte, pentru a nu avea posibilitatea de a te sustrage de la lecție, dar nici să plătești ceva ce nu ai căpătat. La urma urmei este un târg, o afacere win-win, tu achiți ceva ce ar trebui să înveți, să îți folosească, viața își ia plata.

Ce se intimpla când plătești o lecție din care nu ai învățat nimic? Este o șansă ratată. Este ca și cum ai cumparat ceva, ai platit la casă și pleci fără să iei acel ceva pe care l-ai platit. Costul l-ai suportat, însă trebuie sa o iei de la capăt, cauți din nou acel ceva, îl găsești, îl achiți și îl iei de data asta cu tine, nu-l mai uiți pe tejghea. Vezi? Iar simplific totul. În realitate modelul este mai complicat, costurile îmbracă forme diferite, se adaugă nuanțe diferite. Dar las așa, la nivelul meu superficial de analiză, poate mă va ajuta de data asta, încă nu știu.

Când iei o lecție de la viață e ca atunci când înveți să înoți. Ori te arunci în apă și vezi apoi ce faci, dai instinctiv din mâini și din picioare până când mișcările se sincronizează și începi să faci fața tendinței apei de a îmbrățișa adânc orice neinițiat ce pătrunde în universul ei, ori pornești timid, de la apă mică, cu colacelul în jurul taliei și casca menită să-ți protejeze freza geluită, cu mamica pe malul apei sau, mai grav, soțul sau dupa caz soția, având în mâini aparatul foto menit să imortalizeze progresul. Costurile sunt cam aceleași, măsurate în cantitatea de apă pe care ai înghițit-o, dar în primul caz faci plata pe loc, în cel de-al doilea plătești în rate, pe perioada întregului curs de autoinițiere. Până la urma înveți să înoți, înghiți aceași cantitate de apă, dar cu masura cu care avansezi în însușirea lecției. Aici e vorba însă despre costurile personale în schimbul beneficiilor, un fel de dat cu o mână, luat cu cealaltă.

Ce te faci când lecția pe care ai căpătat-o de la viață are costuri pe care trebuie să le plătească și altcineva pe lângă tine, deși învățătura îți este dedicată? Cum trebuie să procedezi pentru ca doar tu să fii expus plății? Când trebuie să stai și să te gândești la riscuri, înainte de, în timp ce, sau post-factum, cand totul are doar valoare de exponat din muzeul inocenței  sau, mai grav, al indiferenței tale. Cum să previi, cum să anticipezi costurile care îți sunt netransparente la început și care cresc ca un val seismic când  se produce criza? Pentru că vorbesc doar de costuri, nu de beneficii, costurile sunt acelea care însoțesc și dau dimensiune eșecului. Costurile sunt plățile pe care le achiți greu, în monede diferite, de la regrete, la ruinarea unui univers din tine sau din jurul tau. Sunt costuri amare, pe care le uiți greu, dar pot fi costuri pe care le plătești toată viața. Uneori  chiar cu prețul vieții. Și mult mai îngrozitor, cum trebuie gestionată situația în care costurile la care ai expus pe cel de lângă tine nu aduc și valoarea estimată? Când primește doar o uriașa decepție în schimbul unui preț cumplit si nemeritat. Ce-i poți oferi in compensare? Ce poate compensa o decepție uriașă?

Toată viața m-am strecurat printre decepții asa cum fac schiorii la slalomul special, lovindu-mă de decepțiile jalon ușor, cu umărul sau cu mâna protejată de manușă, mărind astfel viteza cu care mă îndepărtam de ele. Nu m-am gândit niciodată la decepțiile pe care eu le-am provocat altora, pentru că a trebuit să suport sau să îmi asum costuri mici, oricum mai mici decât ar fi fost meritat sa plătesc. Am achitat cu regrete, unele îndreptate spre mine, mai rar îndreptate spre cel de lângă mine. Niciodată până acum nu am simțit asupra mea povara costului decepției pe care eu am produs-o. De ce? Nu știu. Poate egoismul, poate modul în care credeam că trebuie sa simplific orice proces al vieții, doar la esență, și aceea greșit identificată.

A venit însă ziua în care am simțit că am oferit doar o uriașă decepție plătită de celălalt cu costuri cumplite. Nu  este o poveste, nici măcar o încercare de justificare, este numai o piatra de hotar pe care o ridic astăzi doar cu scopul de a avea un loc în care să mă întorc mereu, ori de cate ori nevoia meschină de împăcare cu propriile mele greșeli se va face iar auzită în mine. Să nu uit niciodată, să nu repet niciodată greșeala. Este un fel de altar în fața căruia voi veni nu pentru a-mi găsi împăcarea, ci pentru a o alunga, pentru a-mi readuce povara plății pe care mi-o asum. Nu știu cui îi va mai ajuta, dar este nedrept să primesc uitarea în schimbul suferinței altuia.

Toată viața am crezut că propriile decepții sunt costurile eșecurilor mele, ale opțiunilor greșite. Și am crezut că este prețul maxim, am vrut să scriu suprem, dar nu aș fi fost nimic altceva decât un ipocrit. Nu am avut costuri mari, le-am dat eu dimensiuni dramatice. Acum îmi dau seama că dimensiunile reale ale costurilor apar dureros de vii doar atunci când realizez dimensiunea decepției provocată de mine celorlalți.

Simt acum că sunt răstignit între două dureri care mă sfâșie, durerea decepției provocate de mine și durerea costului plătit de celălalt în schimbul decepției. Am ales cândva un citat din Octavian Paler în care credeam că mă regăsesc, l-am pus în descrierea proprie de pe blog. Îl redau aici: „Până la această vârstă n-am facut decât un singur lucru într-adevăr remarcabil. Mi-am păstrat, din fericire, cu îndărădnicie speranța împotriva tuturor greșelilor mele și a tuturor decepțiilor pe care le-am trăit.” A fost o minciună în care am crezut. Nu a fost nimic remarcabil să privesc doar spre propriile decepții. Ar fi fost remarcabil însă sa fi putut privi spre decepțiile provocate celorlalți, aș fi știut cum să nu provoc altele, cum să nu înșel așteptările nimănui. Mi-ar fi fost infinit mai ușor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s